Directoarea adjunctă a Colegiului Național „B. P. Hasdeu” din județul Buzău, Anca Florea, a afirmat, recent, într-o postare pe pagina sa de Facebook, că „așteptând reforma, putem face reformă” și că nimic nu îi oprește pe profesori să rămână implicați, „demni în fața sistemului” și să impună respect ”prin atitudine, limbaj și prestanță”.
În mesajul său, profesoara cu 27 de ani de experiență afirmă că există pericolului ca ideea de reformă „să se transforme într-o perpetuă amânare a schimbării, a asumării, a manifestării curajului, a exercitării libertății”.
Directoarea adjunctă susține că fiecare profesor are puterea de a produce schimbare: „Așteptând reforma, putem face reformă”, notează ea.
Anca Florea afirmă că „nimic nu îi oprește” pe profesori să fie dedicați, să spună „nu” derapajelor instituționale și să impună respectul prin atitudine și exemplu personal.
Redăm postarea integrală a directoarei adjuncte de la Colegiul Național „B. P. Hasdeu” din Buzău:
Așteptând REFORMA, putem face reformă
În general, sunt prudentă în a face afirmații tari într-o argumentare în care sunt convinsă că subiectivismul dat de experiențe personale, de opțiuni culturale și de conjuncturi anomice nu poate fi eliminat. Îmi permit însă să afirm că există riscul ca discursul despre reformă în educație să se transforme într-o perpetuă amânare a schimbării, a asumării, a manifestării curajului, a exercitării libertății…Nu despre acea reformă vreau să vorbesc acum. Despre ea vor vorbi, cu siguranță, specialiștii.
Am însă convingerea că în orice democrație nu se poate trăi doar așteptând, suspinând, blamând, criticând, visând sau retrăgându-te într-o așteptare circumspectă sau egoistă. Dacă optezi să o faci, atunci vei recunoaște și vei valoriza cel mult principiile școlii, dar nu și școala principiilor. Probabil că majoritatea așteptăm o reformă cu valențe cathartice, prin care să recuperăm ceea ce comunitatea, în timp, a demitizat: profesorul ca mentor, elevul ca discipol, părintele ca filon afectiv. Când lucrurile mari întârzie, soluția poate veni prin aglutinări atitudinale de bună-credință, de bună-cuviință, de bună-știință…
– Nimic nu ne oprește, ca profesori, să rămânem demni în fața unui sistem în care politicul impune ierarhii partizane unor interese care se dovedesc uneori a fi meschine.
– Nimic nu oprește ca știința noastră de carte să fie un argument puternic în fața unei societăți care ne arată, îmi pare rău să o spun, uneori îndreptățit, cu degetul.
– Nimic nu ne oprește să fim noi înșine cei care prin atitudine, limbaj și prestanță să impunem respectul, respectând.
– Nimic nu ne oprește să demonstrăm că suntem în primul rând profesorii elevilor noștri de la clasă.
– Nimic nu ne oprește să explicăm tuturor că uneori suntem nevoiți să pregătim tineri pentru examene irelevante și cu mize arbitrare.
– Nimic nu ne oprește să spunem NU atunci când competența noastră academică este pusă față în față cu experiențe de formare, cursuri și proiecte uneori ridicole, prin care se „tranzacționează” diplome, dar nu se livrează știință.
– Nimic nu ne oprește să le dovedim tuturor că un biblioraft complet nu înseamnă o școală bună.
– Nimic nu ne oprește să demonstrăm tuturor că suntem acolo unde am fost chemați să fim: într-o relație profund umană cu cei de lângă noi, discipoli și părinți, care nu se încheie la sfârșitul orelor de curs.
Și, mai presus de toate acestea, cred că nimic nu ne oprește să recunoaștem în fața propriei conștiințe că nu avem voie să fim vulnerabili.
Vulnerabilitatea în educație naște generații vulnerabile.