România se află în ziua de 18 mai 2025 în fața unei alegeri istorice. Fără îndoială, acel moment va fi cel mai de seamă moment din istoria României post-decembriste. Și pentru că se vorbește imens și se folosesc termeni – „popor”, „suveranism”, „democrație”, „lovitură de stat” și altele, de multe ori fără noimă, în mod clar, confuz, iată mai jos câteva clarificări terminologice.
- „Poate că nu există nicio concepție al cărei înțeles să fie mai controversat decât cel al suveranității. Este un fapt incontestabil că, de la momentul în care această concepție a fost introdusă în știința politică și până în prezent, nu a avut niciodată un înțeles asupra căruia să existe un acord universal” – Lassa Oppenheim (1858-1919)
Suveranitatea poate fi privită în linii generale drept o autoritate supremă. Termenul provine din limba latină, mai precis superanus (un derivat din latinescul super – „peste”), care înseamnă „șef” sau „conducător”. Suveranitatea implică la nivelul unui stat o ierarhie, dar și autonomie externă a statelor. În orice stat, suveranitatea este atribuită autorității supreme în stat asupra altor persoane, dar și dreptul său de a modifica legile existente. În planul dreptului internațional, suveranitatea exprimă exercitarea deplină a puterii de către un stat. Suveranitatea statului se referă la teritoriu, populație, autoritate și recunoaștere.
Numeroși gânditori au subliniat faptul că suveranitatea este un fundament al ordinii politice și al stabilității sociale. În epoca contemporană, se discută mult despre suveranitate, în condițiile în care, pe fondul globalizării, unele instituții supernaționale pot limita autoritatea statului național, inclusiv prin intervențiile în cadrul statelor de tip autoritar pentru pentru apărarea drepturilor omului.
Conceptul de suveranitate a avut multiple componente contradictorii, definiții variate și aplicații diverse și inconsistente de-a lungul istoriei. De exemplu, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, Organizația Națiunilor Unite a acordat o importanță semnificativă suveranității juridice. De asemenea, se poate identifica suveranitatea internă – controlul efectiv asupra unui stat exercitat de o autoritate din interiorul acestuia; suveranitatea interdependenței – controlul efectiv asupra mișcării peste granițele statului; suveranitatea juridică internațională – recunoașterea formală a unei entități statale din partea altor state suverane; suveranitatea de jure, sau legală – dreptul recunoscut oficial și instituțional de a exercita controlul asupra unui teritoriu; suveranitatea de facto exprimă realitatea practică a exercițiului puterii suverane, mai ales, în condițiile lipsei unei recunoașteri formale.
Există diverse viziuni asupra suveranității, care s-au manifestat de-a lungul istoriei. Liberalii au susținut că fiecare individ este suveran. Realiștii au insistat asupra faptului că suveranitatea este inviolabilă și garantată pentru statele-națiune legitime. Internaționaliștii au subliniat faptul că suveranitatea este depășită și chiar un obstacol inutil în realizarea păcii. Anarhiștii contestă suveranitatea statelor și guvernelor. Imperialiștii argumentează faptul că suveranitatea aparține acelora care au puterea de a impune voința lor, prin forță sau amenințare cu forța, asupra populațiilor altor state.
Suveranismul definește conceptul de a deține controlul asupra condițiilor de existență, fie la nivelul sinelui, al grupului social, al regiunii, al națiunii sau al întregii lumi. Propăvăduiește recăpătarea sau păstrarea independenței politice a unei națiuni sau a unei regiuni, „recăpătarea controlului”, fiind împotriva grupurilor minoritare subversive interne (etnice, sexuale sau de gen) sau de la instituții externe de guvernare de tip global, federal și uniuni supranaționale. În general, se îndreaptă invariabil spre izolaționism și protecționism. Grupurile suveraniste sunt asociate cu populismul, deoarece pretind de obicei legitimitate pentru îndeplinirea voinței suverane a poporului.
În Europa, mișcările politice specifice populismului suveranist se împart pe de o parte între cei care încearcă să părăsească Uniunea Europeană și, pe de altă parte, cei care urmăresc o „Europă a națiunilor”, care ar fi o Europă mai puțin integrată, cu menținerea caracteristicilor individuale. Astfel, în Europa suveranismul se opune federalismului și implică de obicei naționalismul.
În cazul României, în anii 2024-2025 polul suveranist este reprezentat de trei partide, iar, ideologia dezvoltată este parte a unui fenomen european aculturat de exprimare în numele identității naționale a nemulțumirii față de o serie de acte ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European. Curentul suveranist optează pentru o viziune în care se identifică pe plan local prin opțiunea sa de sprijin pentru produsele companiilor care produc local în România, indiferent de capitalul utilizat.
- Iliberalismul, numit și democrație parțială, democrație cu intensitate redusă, autoritarism electoral, democrație vidă, regim hibrid sau democrație ghidată constituie un sistem de guvernare în care, deși au loc alegeri, din cauza restrângerii libertăților civile, cetățenii sunt menținuți în ignoranță privind activitățile celor care exercită puterea reală, deci, pratic nu există o societate deschisă. Desigur, există o constituție, dar cei aflați la putere ignoră aceste limite și acționează pentru un cadru legal constituțional inadecvat al libertăților individuale și colective.
Votul liber, în deplină cunoștință de cauză este fundamental, mai ales în condițiile în care consultarea electorală are o miză uriașă.