Constat că discuția despre predarea istoriei se face, din nou, haotic și fără nici un pic de discernământ. Intrarea României în epoca în care noi înșine ne considerăm „o țară mare, cu influență” are nevoie de o bază conceptuală solidă, nu de un spațiu deliberativ haotic, așa cum el se prefigurează azi. Iată, mai jos, o busolă a modului în care ar trebui să discutăm despre predarea istoriei. Cei incapabili să o facă vor, prin mediocritatea lor, să ducă România înapoi. Rolul meu este să nu îi las și, împreună cu cei care înțeleg importanța, să ducem discuția sus.
1) Istoria – Cultură generală:
Importantă pur și simplu pentru a ști pe ce lume trăiești, pentru a ști prin ce se caracterizează fiecare epocă istorică – , lucrurile esențiale. Adică să ai o idee -desigur, cu cât este mai precisă cu atât mai bine- despre parcursul care ne-a adus unde suntem azi și despre diferitele moduri de evoluție în diverse zone ale globului.
Această componentă a istoriei, istoria-cultură generală, este esențială și ar trebui să fie cunoscută la finalul gimnaziului de către toți copiii. Este și motivul pentru care în legea dată de mine această componentă s-ar fi evaluat la finalul gimnaziului, după principiul că o materie care nu e evaluată e o materie pe care copiii nu o învață.
2) Istoria – Narativ național:
„Povestea” națională are rolul de a crea o identitate națională, o poveste comună nouă, românilor. Această poveste este subiectul inevitabil al interpretărilor politice care nasc ideologii. Așa e în toate țările: în Franța revoluția de la 1789 este predată ca fiind un salt major, crimele și ororile ei fiind, mai mult sau mai puțin, trecute cu vederea în mentalul colectiv. În perioada de glorie a wokeismului, istoria în lumea occidentală conținea tot mai multă autoflagelare legată, de exemplu, de colonialism. În timpul regimului comunist, începând cu dacii și romani și terminând cu perioada modernă, noi, românii, eram descriși ca fiind cei mai cei. Pe scurt, „istoria-narație” citește acuratețea faptică prin prisma unor interese politice. Acest discurs este uneori util pentru că poate participa la consolidarea unei conștiințe naționale, iar uneori toxic și tragic, cum a fost de exemplu spălarea pe creier a germanilor în timpul regimului nazist. Consiliul Europei a pus pe picioare un observator al predării istoriei pe care cred că ar fi bine ca ministerul să-l consulte. Președintele acestei instituții este un om cu un volum intelectual impresionant, Alain Lamassoure, care și-a început cariera în anii ’70 alături de Maurice Druon, membru al Academiei Franceze și, pe atunci, ministrul culturii. Discuțiile cu el mi-au deschis ochii legat de domeniul predării istoriei, iar în contextul actual l-aș invita urgent în România în cadrul acestor dezbateri.
Este esențial ca această componentă a istoriei să fie consolidată printr-un număr semnificativ de ore începând cu finalul gimnaziului și pe toată perioada liceului.
3) Istoria – Responsabilitate:
Pe lângă importanța cunoașterii istoriei pentru cultura generală și cunoașterea ei cu utilitate patriotică în construirea unui „popor-narație”, mai există o componentă esențială a cunoașterii istoriei: responsabilitatea. Când cunoști ororile teocrațiilor din evul mediu sau din lumea de azi, când cunoști ororile războaielor, ororile înfăptuite de naziști, crimele puse în practică de comuniști (la noi acasă crimele legionarilor și ale regimului criminal comunist), când înțelegi mecanismele care au dus la regimurile care au pus aceste lucruri în practică, ești automat învestit cu RESPONSABILITATE. Responsabil pentru că nu mai poți spune „nu am știut”.
Pentru a fi cât se poate de concret, e limpede că modificările legate de materia istorie se discută azi prin lentila celui mai important exercițiu democratic -transformat în traumă națională-: alegerile prezidențiale. Context în care ar fi, de exemplu, util de cunoscut de către oamenii de bună-credință conceptul de „zaslannîi kazaciok” pentru a ști cum să te aperi de infiltrați care funcționează după principiul „cea mai mare șmecherie a diavolului e să te facă să crezi că el nu există”. Voi reveni asupra subiectului „zaslannîi kazaciok” în curând, și nu va fi comod pentru unii.
Această funcție a predării istoriei e obligatoriu de consolidat, acum mai mult ca niciodată, până la finalul liceului și, de ce nu, și la facultate. Pentru că, o spun din proprie experiență, îți dai seama de multe lucruri la vârsta adultă, la care înțelegi că a ști nu e doar despre „la ce-mi servește”.
În concluzie: aș vrea să văd la finalul acestor dezbateri (apropos, ele nu trebuie să fie dezbateri, adică șezători, ci deliberări – discuții urmate de decizii clare) cum anume studiul istoriei este astfel gândit încât să ne asigurăm că tinerii României au consolidate cele trei aspecte menționate mai sus. Imediat l-aș suna pe Alain Lamassoure și l-aș invita la minister pentru o discuție aprofundată pe această temă.
__________
Despre autor:
Daniel Funeriu a fost ministru al Educației în 2009-2012, perioadă în care a implementat o nouă lege a educației, bazată pe Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru educaţie condus de Mircea Miclea (Legea educației nr. 1/2011, în vigoare și în prezent, dar modificată masiv de toate partidele care s-au succedat la putere). A fost consilier prezidențial în domeniul educație și europarlamentar. În prezent, face parte din corpul de experți al Comisiei Europene care asistă Guvernul Republicii Moldova în eforturile de a implementa Acordul de Asociere UE – Republica Moldova. Chimist cu doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea laureatului Nobel Jean-Marie Lehn, Daniel Funeriu a fost cercetător în Japonia și SUA, înainte de a reveni în țară.