Orice disciplină la orice nivel de predare trebuie așezată între reperele consacrate și deschiderea către cunoașterea și persoanele prezente. Nici tradiția nu are o valoare în sine, nu se conservă pe sine, nici deschiderea spre schimbare nu se schimbă pe sine, ci schimbă ceva care are dreptul să existe și e de folos ca treaptă.
Ține de realitate și gândirea umană ca ele să funcționeze atât prin obiecte, cât și prin procese. Nu se poate face management fără obiecte (avem nevoie de limite în spațiul și timp ca să zonăm și distribuim acțiuni), dar nici fără procese (avem nevoie să schimbăm limitele în spațiu și timp ca să ne adaptăm unei lumi care nu stă pe loc). Gândirea sistemică despre educație și cercetare e simplistă ontologic, presupune că procesele au loc numai în interiorul și prin interacțiunea obiectelor de diferită mărimi (școli, institute, universități). Performanța managerială se obține înțelegând că există o dinamică socială și culturală a granițelor obiectelor complexe și o independență a proceselor față de aceste granițe. Atunci poți să restructurezi cu noimă influențând procesele care oricum au loc independent de decizii, tai cu ușurință pe falii existente, dar neinstituționalizate. Iar unde nu poți restructura (țări) acționezi asupra proceselor (naturale, sociale, culturale) transfrontaliere.
Păstrarea a ceva valoros (știința adevărată, valorile familiei) se poate face numai folosindu-l în funcția sa originară acum, în prezent. Dacă vrem să existe opera lui Newton trebuie să facem fizică la același nivel de performanță. Dacă vrem să existe poezia lui Eminescu să scriem poezie la același nivel de valoare. Dacă vrem să existe tezaurul patristic trebuie să ne sfințim efectiv. Nu opera lor, ci a noastră, nu epigonic, ci trăit prin noi și prin lumea de acum urmând modele exemplare.
Ca să atingi performanță trebuie să ai o focalizare a resurselor. Distribuția egalitară a resurselor distruge atât tradiția, cât și progresul. Progresul are un vârf de lance unde se concentrează energia unei societăți în fiecare din domeniile vieții. Unde vârful e bont nu mai există progres, îl fac alții și noi doar copiem. Unde vârful e bont la modelele exemplare ne vor interesa aspectele contingente, propriile lor erori, nu ce au creat valoros. Orice țară care vrea să aibă istorie și viitor trebuie să își creeze privat și/sau public școli și domenii de performanță în care să atragă pe cei cu cel mai mare potențial pe acea direcție. Orice țară care vrea să aibă istorie și viitor trebuie să creeze în școlile publice și private o mentalitate în care se respectă performanța din orice vremuri și se învață cum să o faci.
Ratarea și mediocritatea nu sunt în primul rând ceva personal și nu au legătură primordial cu performanța ta, ci cu felul cum e tratată performanța în societate. Dacă există și e încurajată, faptul că nu ești în elită nu înseamnă ratare și mediocritate, ci că ai susținut pe alții să fie acolo prin acceptarea modelului social și participare la competiția constructivă. Ești într-un loc respectabil pentru ce poți să faci. Numai dacă ai fi putut mai mult îți poți face un reproș.
Cu toții devenim ratați într-o societate în care distrugem modelul vârfului de lance al domeniilor și îl înlocuim cu impostura. Performanța personală și grupală izolată e ca mângâierea celor care mai au o vreme aer condiționat la etaj într-o casă arzând.
Notă: Text publicat inițial pe blogul autorului aici.
__________
Despre autor:
Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Membru al CNECSDTI și al Consiliului de administrație al INCD pentru Ecologie Industrială.
Ioana Câmpean
Mihai Peticilă
Costin Ionescu
Redacția
C.I.