Despre frumusețea uitată a profesiei de învățător/învățătoare – portret actualizat al întemeitorului celei mai frumoase profesii din lume / Op Ed Mircea Bertea, președintele Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România

Ziua de 5 iunie a fost declarată de Parlamentul României, prin Legea nr. 289 din 29 octombrie 2007, Ziua Învățătorului, zi ce coincide cu data de naştere a dascălului Gheorghe Lazăr, ca recunoaștere oficială a contribuției hotărâtoare pe care acesta a adus-o la întemeierea învățământului românesc modern și ca celebrare a profesiei de ÎNVĂȚĂTOR, cea mai frumoasă profesie din lume. 

După cum se cunoaște, Gheorghe Lazăr s-a născut în 5 iunie 1779 la Avrig, o localitate în apropierea Sibiului, în Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriac. A început școala în satul natal cu învățătorul Ioan Barac, patriot înflăcărat, care-i devine cu timpul prieten și sfătuitor important. Copilul Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal care, remarcându-i aptitudinea pentru studiu, l-a trimis la gimnaziile din Sibiu și Cluj (Școala Piaristă), apoi la studii universitare la Cluj și Viena (teologie, filosofie, științe). In această perioadă Viena era ocupată de armata lui Napolean, prilej cu care Gh. Lazăr a fost mobilizat în slujba acestuia ca topograf. Tot în această perioadă încep manifestările spiritului liberal la studentul Gh. Lazăr care devine mult mai interesat de filosofie, pedagogie, de logică și de științe, decât de teologie. 

De la Viena se întoarce acasă, în Transilvania, unde ocupă mai multe funcții pe linie ecleziastică și de pedagog al neamului românesc. Candidează și la scaunul episcopal al Aradului, intrând astfel în conflict iremediabial cu episcopul Vasile Moga, un susținător al învățământului în limba slavonă, astfel că în 1815 este destituit de guvernatorul Transilvaniei, iar în 1816 este pus sub supravegherea autorităților polițienești.  În aceste împrejurări, la îndemnul învățătorului și prietenului său Ioan Barac trece munții, activând pentru o scurtă perioadă ca profesor particular în familia unui boier rudă cu Grigore Dimitrie Ghica, devenit ulterior domn al Țării Românești.

Ajutat de boierii Iordache Golescu, Iancu Văcărescu și Constantin Bălăceanu și ”cu intrare” la Divan, Gh. Lazăr reușeste să oficializeze înființarea primei școli în București cu predare în limba română, în chiliile mănăstirii Sf. Sava, școală pe care o va numi ”Academia cu științe”. La îndemnul său: ”Veniți din toate părțile și de toată starea! Veniți la izvoarele tămăduirii!” vor răspunde elevi deveniți în scurt timp celebrități ale istoriei și culturii românești: I. H. Rădulescu, Petrache Poenaru (cel căruia în mai 1827 i-a fost acordat un brevet pentru invenţia sa – un „condei portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, precursorul stiloului de astăzi), Grigore Pleșoianu, Simion Marcovici și alții.

Aici se vor oficia primele cursuri de ingineri hotarnici din Ţara Românească, cu predare în limba română, la Şcoala Academicească pentru Ştiinţele Filozofeşti şi Matematiceşti, anul 1818 fiind și data la care a fost pusă piatra de temelie a Universității Politehnica din București.

„Înştiinţarea” lui Gh. Lazăr către ”de toată cinstea vrednică tinerime” a expus un program de studii în patru trepte, ultima, cea superioară universitară, incluzând dreptul şi filosofia, teologia studiindu-se separat. Disciplinele de studiu prioritare au fost limba română, matematica și istoria naţională, istoria națională fiind astfel introdusă pentru prima dată ca obiect de studiu în școlile din Țara Românească. 

Gh. Lazăr a fost și unul dintre primii adepţi la noi ai filosofiei lui Immanuel Kant, după care a redactat cursuri de filosofie, de logică şi metafizică. Traduce, scrie manuale, introduce în limba română terminologia științifică (termenii de adunare, scădere, înmulțire…). Participă la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, atrăgându-și dușmani de seamă. Se îmbolnăvește grav și moare în 1823, pe 17 septembrie la Avrig, fiind înmormântat în curtea bisericii orodoxe din satul său natal, nu departe de casa părintească.

Acesta a fost, este și va fi Gheorghe Lazăr, întemeitorul învățământului românesc modern, o personalitate remarcabilă și un patriot desăvârșit.

Recapitulând: pentru a avea o școală adevărată e nevoie de un întemeitor adevărat. Îl avem. Un întemeitor celebru: Gheorghe Lazăr. Apoi, este nevoie de dascăli buni și dedicați. Ca să-i pregătim, am înființat școlile normale. Unora dintre acestea (precum Colegiul Național Pedagogic din Cluj), în semn de recunoștință și aducere aminte de Gh. Lazăr, le-am dat numele întemeietorului… 

Alături de viața și activitatea întemeietorului învățământului în limba română, și istoria școlilor normale, școli care au pregătit peste tot în lume învățători și profesori, este una prestigioasă. Înființate la sfârșit de  secolul XVII în Franța și răspândite apoi în întreaga lume, les écoles normales sunt strămoșii liceelor și colegiilor noastre pedagogice, ai colegiilor universitare și ai facultăților pedagogice. Sintagma se mai păstrează în denumirile unor universități din Europa, SUA, America Latină și chiar din Asia, în capitala Chinei funcționând și astăzi pretigioasa Universitas Normalis Pechinum, universitate fondată în 1902, pe frontispiciul căreia se poate citi următorul motto: Învață, pentru a-i instrui pe alții. Acționează pentru a servi drept model pentru toți. 

Drept model pentru toți rămâne în continuare Întemeietorul Gheorghe Lazăr, omagierea anuală la fiecare început de iunie a personalității sale fiind și sărbătoarea tuturor liceeelor și colegiilor pedagogice din România și, deopotrivă, sărbătoarea învățământului pedagogic preuniversitar românesc! O sărbătoare care ne obligă onorant să omagiem absolventul de școală normală, dascălul de vocaţie, „apostol” al neamului şi şcoala care l-a pregătit şi însufleţit.

Nicolae Iorga spunea că ”Țara noastră suntem noi toți și ceva mai mult, toată datoria teribilă ce vine de la cei care au întemeit-o.” (s.n., MB). Parafrazând, putem spune și noi acum cu dreptate și cu rost că Școala noastră suntem noi toți și ceva mai mult, toată datoria teribilă ce vine de la cei care au întemeiat-o. Și nu oricum, ci în limba română, cu jerfă și uneori cu prețul vieții. În limba noastră română, pentru că, așa cum mărturisea Nichita Stănescu: ”Noi avem două patrii coincidente, o dată este patria de pământ și de piatră și încă o dată este numele patriei de pământ și de piatră. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”.                                                                                             

La mulţi ani învăţătorilor noştri și școlilor care îi pregătesc!

________________

Mircea Bertea este profesor doctor, expert în educație, consilier onorific al ministrului Educației și Cercetării Daniel David. 
Președinte al Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice (ANCLP) din România. Membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET) Paris.