Școlile cu impact sunt cele care au impus în comunitate un stil de viață. Care au devenit sursa educației pentru întreaga familie, nu doar furnizoare de informații pentru trecerea examenelor. Care reușesc să schimbe comportamentul familiei în privința folosirii telefonului de către copil, a alimentației acestuia și a programului de odihnă. Analiza vine de la expertul educațional Oana Moraru, care într-un interviu acordat Edupedu.ro a vorbit pe larg despre problemele cu care se confruntă școlile publice, dar și despre practicile de succes pe care le-a întâlnit în activitatea sa.
Absolventă de liceu pedagogic, apoi a Facultății de Litere de la Universitatea din București, directoare adjunctă a unei școli particulare și ulterior fondatorul și managerul unei școli private, cu numeroase activități alături de profesori și școli publice, Oana Moraru a declarat în interviul pentru Edupedu.ro următoarele, cu privire la activitățile școlilor care lasă urme de creștere în comunitate:
„În primul rând, școlile trebuie să devină un stil de viață. Uitându-mă la școlile care au avut impact, e clar că școala trebuie să fie pentru copil și pentru familie sursa învățării nu numai pe hârtie sau față de nu știu ce examen, ci sursa educației în general în comunitatea respectivă. De acolo trebuie să vină presiuni către părinți apropo de folosirea telefonului, de ce mănâncă copiii, de cum vin la școală.
Îți spun că, de exemplu, în mediile private nici nu pot să conduc școala fără să fac întotdeauna presiune pe părinți. Pentru că observ imediat la clasă, când copilul devine neatent e clar că se uită la desene animate toată ziua sau stă pe telefon. Și părintele imediat se conformează, pentru că niciunui părinte nu-i place să audă de la profesor, de la învățător: «hei, copilul tău e în urmă! copilul tău nu e atent! copilul tău nu mai poate, nu cumva este de vină tehnologia?»
Presiunea asta pe familie, educația asta trebuie să vină tot dinspre școală. La fel pe starea de oboseală a copiilor dimineața, pe ce mănâncă. Noi suntem departe de a face din școală sursa de unde radiază sprijin și informație către familii.
Bineînțeles că acest program haotic – unii [în școli] cu trei schimburi, unii până la ora 11:00, alții cu câte 7 ore în program la clasele a VI-a, a VII-a – vine dintr-o necoordonare autentică pe valori, pe ce vrem pe termen lung de la noi, de la țara noastră. Sentimentul meu e că sistemul funcționează foarte individualist. Sunt câteva școli așa-zis bune, unde se reped toți cu disperare să-și bage copilul acolo, foarte fragmentat și foarte nișat pe productivitatea asta a anumitor materii care îl fac pe copil să ia o notă până la examen, să intre pe partea cealaltă la un liceu bun. Fără grija autentică pentru cum gândește, ce simte, ce valori, cum va colabora copilul ăsta cu alții? Va ține la comunitatea lui, va vrea să aibă impact în lume, să-i servească pe alții?
Școlile în general ar trebui să se străduiască cu toate aceste mesaje, inclusiv să aibă calitatea și autoritatea să tragă părintele de mânecă și să-i spună: «hei, mi-ai trimis copilul obosit la școală. Ei, mi-ai trimis copilul agitat. Poftește la o ședință cu directorul! Te rog să faci asta și asta și asta.»
Școlile ar trebui să aibă această autoritate cu părintele. Aici se deschide o altă cutie a Pandorei, în ce privește relația școală-părinte și cum se prezintă părinții la școală, cum vorbesc, ce teamă le este profesorilor de excesele parentale. Nu sunt reglate funcțiile astea instituționale, rolurile, autoritatea, dar într-adevăr școala trebuie să fie cea de la care pleacă lumina.”
„Dar vreau să-ți fac o mărturisire: plimbându-mă prin țară și discutând cu diverși directori, sunt unii care în relație cu inspectoratele au reușit să-și consolideze – nu știu prin ce mijloace alternative – o modalitate pseudo-legală de a-și trimite prin decizii de la inspectorat oamenii de care au nevoie. Deci există și astfel de directori care luptă pentru oamenii mai buni la examenele de titularizare și reușesc să și-i ia, dar numai cei care luptă. Sistemul în general este așa cum l-ai descris: directorii își primesc oamenii, nu pot să și-i dea afară dacă sunt mediocri sau nu-și fac treaba, nici mare presiune la clasă nu pot exercita asupra lor ca să-și schimbe stilul sau eficiența în predare, este așa o relație de «egalitate profesională» între toți, că rețeta aceea de răspândire a bunelor practici dinspre oamenii luminați sau profesorii talentați nu poate fi trecută de la o clasă la alta într-o școală, decât dacă directorul luptă anume pentru asta și, evident, nu-i face nimeni nicio statuie, dar face el din pasiune.
Sunt în fiecare dintre școlile noastre și oameni luminați, oameni inovatori la catedră, oameni capabili. Dar în școli nu există pârghiile care să transmită lumina asta dinspre ei către ceilalți. Ceilalți sunt fie închiși, fie există o competiție prost înțeleasă și există încă în școli cultura asta: de ce să ne băgăm în seamă prea mult? Sau de ce să mă agit eu? Mentalitatea de lucrător la stat, care doar atât primește, prin urmare nu e nevoie să se agite mai mult, ca în orice altă meserie.
Mulți am auzit spunând că «în meseria asta te duci doar dacă îți plac cu adevărat copiii și dacă ai vocație». Nu e adevărat! În meseria asta, ca în orice alte meserii, sunt poate 10-12% oameni cu vocație. În rest, sunt oameni care ar trebui profesionalizați prin modalități manageriale de control și feedback al eficienței la locul de muncă. Care sunt instrumentele acelea? Ele există, legea spune că se fac asistențe la clasă de către unul mai luminat, eventual un șef de catedră care are grade didactice, are o vârstă, a trecut prin mai multe, deci profesorul e asistat la clasă, e îndrumat, stă în ședințe cu alți profesori din catedră pentru a schimba împreună idei și a face un transfer de informație despre copii. Nu se întâmplă asta în școlile românești.
Pe de altă parte, la cursurile pe care le fac eu anual către grădinițe sau școli vin adesea directori de școli de stat sau directori de grădinițe care din proprie inițiativă, cu înțelegerea oamenilor și cu entuziasm, își trimit oamenii la formări care nu le aduc neapărat credite sau hârtii pentru dosar. Pur și simplu vin de dragul de a face o școală mai bună. Și sunt în general școlile care s-au dezvoltat pe lângă orașele universitare, în cartierele rezidențiale care s-au mărit mult la marginea unui oraș. Sunt școli care s-au dezvoltat, care au adunat populație școlară din ce în ce mai mare, cu familii din ce în ce mai tinere și care au ajuns, chiar dacă sunt școli de stat, să-și creeze comunități locale. Și-au creat în spate fundații, asociații care le susțin cu administrația locală, își trimit oamenii la formări, își aduc tot felul de programe alternative în școală sau extracuriculare. Deci există inițiative extraordinare în țară, le-am întâlnit, dar ele există demult, ar fi trebuit deja să devină un pattern, să creeze un model de inspirație pentru toți. Dar nu se propagă suficient de repede în România modelele acestea bune”.
Citește aici interviul integral acordat de Oana Moraru pentru Edupedu.ro
Redacția
C.I.
Costin Ionescu
