Învățământul românesc se pregătește de o toamnă extrem de fierbinte, de acțiuni care vor marca total imprevizibil, pentru o lungă durată, soarta tinerei generații, sub impactul termenului care acum este la modă – AUSTERITATE și a unei politici ministeriale care ar trebui să caute mai multe în numitorul comun în lumea dascălilor.
Ioan Petru Culianu “Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor, ca şi orice altă formă de utopism revoluţionar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului”.
Zilele acestea parcurg o lucrare cu totul specială și anume Cum se prăbușesc tiranii… și supraviețuiesc națiunile. Și încerc să înțeleg, odată în plus, de ce mulți se întreabă de ce este nevoie iarăși și iarăși să scriem despre comunism. Și, în sfârșit, de ce imaginea liderului autoritar, extremist este uneori așa de fascinantă că atrage pentru tineri?
În prezent, România trăiește, în mod clar, într-o altă epocă de istorie. Orice s-ar spune, după alegerile din 2024-2025, România s-a schimbat lent, dar încet și în adâncime – curentul suveranist, de fapt extremist a prins bine, corpul electoral s-a schimbat, apetitul pentru extremism se dezvoltă, iar, lent, începem să ne întrebăm dacă tânără și, acum, firava democrație românească este o realitate sau nu cumva a devenit un vis sau o imagine distopică.
Câți își mai aduc aminte cum se desfășurau orele de istorie în cadrul regimului comunist? Nu întâmplător am introdus în rândul motto-urilor de mai jos și o lozincă lansată de ultimul conducător al României comuniste, care exprima țelul educației comuniste în școli.
În clasa a X-a, în regimul comunist se studia istoria contemporană a României, în care mai mult de jumătate se referea la congresele PCdR. La clasă, se folosea manualul cu coperți groase de culoare roșie, care avea la sfârșitul fiecărei teme câteva întrebări banale și multe lozinici; de fapt, era plin de lozinci. Sigur, era mereu recomandat că lecția de istorie să înceapă cu un citat din pe atunci celebrul Program de dezvoltare al societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism.
În septembrie 2025, se va introduce în cadrul trunchiului comun pentru clasa a XII-a / a XIII-a de liceu cursul Istoria Comunismului în România, care are la bază o programă, dar și cele dintâi manuale. Nu cred că va fi deloc un demers didactic lejer, deoarece caracterul foarte apropiat temporal recent al evenimentelor va pune multe probleme cadrelor didactice, colegi profesori de istorie, de exemplu – e nevoie de un limbaj super facil, este nevoie de provocarea teribilă a gândirii elevului, este nevoie de explicația clară a cadrului didactic, de abordarea de pe pozițiile gândirii critice, și, nu în ultimul rând, de dezbateri și discuții numeroase cu elevii la clasă.
Foarte recent, un document nou vine în întâmpinarea nevoii de cunoaștere a elevilor și trebuie eminamente utilizat la clasă de către dacălii de istorie. Este vorba despre faptul că în mod oficial, la 22 iulie 2025, la Guvernul României, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a prezentat datele unui sondaj de opinie național, realizat la comanda institutului menționat de INSCOP Research, privind abordarea față de comunism și nivelul de nostalgie față de comunism, prezent în societatea românească. Păcat că în audiența de invitați, cel puțin după datele de care dispun, s-au aflat foarte puțini dascăli de istorie.
De ce este important de consultat, de studiat și de utilizat acest sondaj, în primul rând de către dascăli? Pentru că, personal, mie îmi pare că nici acum după 35 de ani comunismul, imaginea sa, clar, nostalgia sa, nu a dispărut măcar și în conștiința socială, colectivă din România.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu) a fost inițiată de președinția României în aprilie 2006 pentru a studia și a redacta un raport oficial cu privire la comunism. Documentul elaborat a fost Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
În decembrie 2006, șeful statului de atunci, Traian Băsescu, a condamnat într-o ședință furtunoasă regimul drept ilegitim și criminal comunist. Puțini își aduc aminte că ședința solemnă a Parlamentului României dedicată acelui moment a fost marcată de vociferările dese ale lui C.V. Tudor, liderul Partidului România Mare, care a tulburat mereu ședința.
Parcurgând sondajul menționat, întrebarea care mi-o pun este dacă în România a avut loc realmente un proces de decomunizare sau mai totul a fost trecut cu vederea. Căci ce poți gândi la peste 35 de ani de la căderea comunismului, în decembrie 2024, despre uitarea practică a evenimentelor din decembrie 1989 – când s-au desfășurat doar câteva acțiuni comemorative șterse și atât?
Ce poți gândi că reprezintă datele de mai jos – doar am selectat din sondaj câteva – 55,8% consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, 66,2% cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România, 48,4% consideră că în comunism se trăia mai bine, 85,1% cred că mâncarea era mai sănătoasă în communism, 66,4% afirmă că statul avea mai multă grijă de cetățean.
Interesant este faptul că măcar lipsa de libertate este cel mai clar atribut negativ legat de comuniști. Mai precis, 80,9% afirmă că înainte de 1989 exista „mai puțină libertate”.
Și, totuși, haideți să încercăm să formulăm câteva cauze posibile la acest fenomen, măcar la acest nivel de dezvoltare a societății românești. Câte se pot enumera în prezent.
Ar trebui în mod necesar să pornim de la educație. Suntem de părere că școala de după 1989 a marcat evenimentele regimului comunist fără a pune față în față realitatea zilelor comunismului cu realitatea foarte recentă. În realitate, ca să fim cinstitiți, școala ultimelor trei decenii și jumătate a tratat subiectul regimului comunist pe fugă. S-a vorbit despre comunism ca un simplu capitol de istorie, fără accentul cuvenit pe represiune, frică. Și astăzi vedem de ce tânăra generație, cu precădere cei născuți după 1989, este atât de mult deschisă către extremism sau privesc cu indulgență regimul lui Nicolae Ceaușescu. Iar partidele suveraniste se adapă din plin din nemulțumirile sociale.
Membrii sferei academice au scris istorie, deseori lucrări specioase, în care accentele critice la adresa comunismului nu sunt mereu evidente. Lipsesc în același timp, lucrările de popularizare adresate publicului larg pe aceastră temă. Așadar, nivelul informării cu privire la perioada 1945-1989 a fost limitat și fragmentar.
Lipsa de educație specifică s-a alăturat dezinformării online și nemulțumirilor actuale – corupție, crize politice și economice, trranziții dificile, mari inegalități sociale. S-a adăugat faptul că prezentul actual nu este perceput ca satisfăcător, iar faptul că apare nostalgia după un trecut marcat de duritate și lipsa de drepturi și libertăți fundamentale este și o formă de protest față de timpul prezent. Media a ajuns să surclaseze școala ca o sursă deopotrivă de educare și manipulare, de dezinformare. Este mult prea multă insistență pe percepția în culori negative asupra direcției actuale a României și aceasta are consecințe de durată.
Este fundamental ca generația care a parcurs anii comunismului să își depene amintirile (memoria istoriei recente) ca lecții de viață pentru tânăra generație, mai ales cu scopul de a combate dezinformările sau idealizarea prin istorie. Faptele doar pot convinge pe tineri că epoca în care trăim poate oferi o nouă perspectivă.
Și credem că, în acest context, rolul profesorului de istorie este foarte bine desemnat, ca mijlocitor de dezbateri cu elevii, care singuri trebuie să înțeleagă deopotrivă tarele fostei perioade de istorie, dar și tarele celei recente. Căci, în acest background, nu este deloc exagerat că se afirmă tot mai răspicat că nostalgia față de regimul comunist a devenit „o problemă de securitate națională”.
P.S.: “Oamenii se grăbesc să judece pentru a nu fi ei înșiși judecați.” – Albert Camus
Radu Beligan
„Să fiu fericit că a căzut comunismul? N-am cum să fiu fericit, dacă mă uit la ce a venit după”.
Nicolae Ceaușescu
„Trebuie să facem din fiecare unitate școlară un puternic centru de educație
în spirit socialist și comunist a copiilor și tinerilor”.
__________________
Despre autor:
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).
- Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Raluca Pantazi
C.I.
Redacția
2 comments
Distinse Domnule Profesor,
A toată prețuirea pentru pregătirea dv. de nivel academic, dar nostalgia pentru societatea trecută se accentuează pe măsură ce habarnicii ăștia de la putere își bat joc tot mai mult de învățământul românesc.
Demolarea sistemului de educație este opera comună a șpăgarului național, al cărui duh pestilențial deși a plecat, s-a revărsat peste școala românească, operă susținută, gândită, speculată, fantazată inițial de psihiatrul național, dorită, probabil din refulare, de cel cu buldozerul, cu totul neînțeleasă de primul matematician al neamului, care surâde fericit din vârful dealului de isprava făcută cu echipa lui.
Acum profesorii trebuie să alerge după ore pe câmpurile patriei pentru a-și completa normele didactice cu 2-4 ore la alte școli, care și acelea nu au ore pentru profesorii lor.
Va fi ca în fabula lui Donici, „Anteriul lui Arvinte”. Tăi din mâneci ca să cârpești la coate, apoi din poale ca să lungește mânecile, până rămâi cu dedesubtul gol.
Așa a ajuns învățământul nostru, cu dedesubtul gol, ca să nu zic de-a dreptul.
Cel puțin în epoca anterioară eram scoși la cules pe câmpiile patriei, dar era nevoie de cât mai mulți profesori, norma didactică era de 18 ore, iar profesorii erau priviți cu mai mult respect din partea părinților și chiar de către organele administrative.
Comparați această stare totuși mult mai liniștită, în care propaganda politică devenise pur formală, nemailuată în seamă de nimeni, cu disprețul de astăzi revărsat de potentații din administrația centrală, cu inepțiile și propaganda insuportabilă pentru a se economisi, prin masacrarea sistemului de învățământ, a două miliarde de lei, preț insignifiant pentru dezastrul care va începe. Deja, în miez de noapte, s-au lansat actele normative care sperie personalul din învățământ.
Domnule Profesor, v-am văzut des la un post tv vorbind admirabil, dar nu am prea văzut că rostiți vreun cuvânt despre situația învățământului. Nici postul respectiv nu vorbește prea des, avizat și convingător despre învățământ. Admiră mai mult elanul și „proiectili” lor de a forfeca în plus câte ceva din mărunțișurile nefericiților vieții.
De ce curentul suveranist este etichetat de domnul Manea ca extremist?
Nu suveraniștii au adus România în situația extremă de azi, nu suveraniștîi au creat două categorii de cetățenii – „specialii” și oamenii de rând, nu suveraniștii au sifonat sume enorme din banii publici, nu suveraniștii și-au plantat oamenii prin tot felul de posturi salarizate generos pe criterii de politice sau de rudenie, nu suveraniștii tratează cu dispreț întregi categorii sociale, cum face manelistul David de la Educație cu profesorii etc.
În lipsa argumentelor, domnul Manea recurge la etichetări ieftine și nu ia în calcul toate aspectele negative ale României de azi, care au determinat nemulțumirea profundă a oamenilor.