Op Ed / Să tai din ce n-ai! – profesoara Oana Șerban, lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București

Pentru o țară în care ziarul tipărit e ambalaj pentru borcanele de zacuscă, nu busolă pentru realitate; în care nu ai un Le Monde sau Lire și suplimentele săptămânale, ci o zi pe an în care postezi primele trei strofe din Luceafărul și o numești celebrare a culturii naționale, deși ne cam batjocorim toate stelele; în care ai mai multe păcănele chiar și decât farmacii – librăriile s-au descalificat demult din comparația asta -; în care faci mai mulți bani ca muncitor necalificat, plecând de la premisa că burghezia și proletariatul au o eternă confruntare, recuperată în ecuația „deșteptul cu mapa și prostul cu sapa”, poate că nu înțelegem niște lucruri minimale.

România nu e o țară a educației și a culturii și nu a mai fost de niște decenii. La noi, marea revoluție a fost educația obligatorie și alfabetizarea pe cât cu putință. Pe astea încă le sărbătorim. Există profesori mediocri, care își pun elevii să tocească niște conținuturi care nu au logică în mintea lor – dar ce contează, câtă vreme spui ce alții vor să audă, nu ce gândești cu mintea ta?! – și profesori dedicați, care uneori vin cu bani de acasă, ca să facă o lume mai bună pentru elevii lor, și care fac profesia asta din pură pasiune, oricât de nedemni îi face sistemul să se simtă.

Există librării cu șosete atârnate cu picturile lui Klimt, căci sărutul capitalismului ne face pe toți niște Iuda salvați, și Două Bufnițe care preferă să moară, sucindu-și gâtul doar după cărțile care contează pentru nopțile lungi.

Există cărți care storc din tine viață, atenție și concentrare, lumi posibile în care nici nu ți-ai închipui că poți să trăiești, și Tik-Tok, acolo unde caști gura la ce mănâncă, ce cumpără și ce aberează un anonim, în numele democrației care ne dă dreptul tuturor la vorbire liberă, dar nu musai adevărată.

Îți trebuie 3 ore să citești o carte, 3 minute să vezi un lung metraj pe Tik-Tok, și 3 secunde să îl întrebi pe Chat GpT rezumatul unei cărți. Până la urmă, ce atâta cunoaștere? Competențele fac diferența într-o lume în care toată lumea are smartphone și un fir de internet stabil…

Există filme care te fac să vezi dezumanizarea din noi, și seriale proaste care necesită munți de popcorn și stimuli estetici ca să știi când să râzi, dacă nu te-ai prins că lumea în care trăiești e ca o comedie ieftină americană, a banalului despre care faci glume amare și care împarte societatea în ratați simpatici și genii ratate.

Există politicieni în ițari și ie, dar și în black suits & ties; primii iau voturile resentimentare, cei din urmă sunt răul cel mai mic din turul doi, întotdeauna.

Dar adevărul e că România e țara în care se lasă întotdeauna cu ceea ce pare dezastrul cel mai puțin nociv, indiferent de costuri.

România e pământul pe care mai degrabă îți propui să nu fi foarte nefericit, nu fericit; locul unde „la noi”, deși e anapoda, e mai bine decât la alții; în care avem munte și mare (iar pentru marketing politic casă cu vedere la amândouă), chiar dacă costă mai mult decât riviera franceză; în care avem de toate, și totuși mereu ne lipsește câte ceva; în care facem un mare fast pe social-media și ne aplaudăm pentru normalitatea de a fi ieșit la vot și a fi salvat democrația pe ultima sută de metri, căci da, suntem specialiști în terapie intensivă, ATI-ul politic e ceva la care ne pricepem cu excentricitatea unui dadaist pur sânge, fără a ne pune problema vreodată că operația e reușită, iar pacientul mort.

De ce e România muribundă? Pentru că meritocrația abia dacă funcționează vreodată. Nu câștigă cine merită, ci cine e mai puțin toxic. Nu conduce cine e capabil, ci cine e mai flexibil. Nu primește cine a muncit, ci acela care trebuie încurajat, căci bunăstarea emoțională e ceva în care trebuie să investim toți și ceea ce nu avem, nu-i așa?

România e certată cu meritocrația și din cauza asta, problemele ei nu se rezolvă niciodată. Plecând de aici, peste cinci ani, un alt „Georgescu” fabricat în laboratoarele de fantezie ale instituțiilor discrete o să apară venind dinspre România paralelă, a Tik-Tok-ului, a celor care sunt atât din tagma celor care nu știu să scrie, dar și din tagma celor care, fiind prea citiți și nemulțumiți de viața lor, aleg lozinca „după noi, potopul!”. Nu a rezolvat nimeni nimic și peste cinci ani vom tremura iar ca idioții în fața televizoarelor, peste care bunica avea dreptate să așeze mileul și să aștepte să se aleagă praful. Nu s-a vindecat nimic, pentru că societatea e la fel de certată cu cultura, la fel de reticentă în a investi în educație, la fel de rezilientă, că altfel „nu se poate”.

Tăiem bursele studenților pentru că noțiunea de merit nu e aplicată moral. Interesant punct în care au ajuns săracii legislatori! E vina cui că dreptatea distributivă și populistă nu a fost niciodată urmată de una corectivă? Că cineva, într-o zi caniculară a României educate – o bună glumă politică – a făcut o lege prin care bursele se distribuiau proporțional cu numărul elevilor sau studenților dintr-o generație, fără a fixa un „prag” pentru meritul rezonabil, orice ar însemna asta?

La noi în țară nici meritele studenților, nici procentele de similitudini ale tezelor de doctorat ale celor care învârt lumea pe degete nu au praguri rezonabile. Curat dadaist, nu ziceți?

Dar mai mult, a cui e vina că în timp ce unii au împărțit dreptatea strâmb în lume, alții se chinuie să facă ceva cu viața lor? A cui e vina că studentul are cursuri uneori de la 8 dimineața la 8 seara, dar mai trebuie să și mănânce? Și să trăiască ani pe care nu îi mai dă nimeni înapoi? A cui e vina că pentru mulți lumea universitară ar trebui să fie a burghezilor care își permit, nu a creierelor care merită?

„Reforma” e consistentă cu România în care se aplică: în universitățile în care se piratează ca să ai acces la articole de calitate și cărți, poți să crești TVA-ul la carte, nu? O să tragem toți la xerox un singur exemplar, care mai rămâne dintr-un tiraj modest, și-apoi, important e să ai varianta electronică; un torent o să facă diferența dacă îți arde să citești, când TVA-ul la cărți o să crească… Cine o să vrea să facă ceva în țara asta, o să facă și neavând nimic! Păi, oameni suntem, nu? Și să vedeți câtă pușculiță face România, dacă scumpește cărțile! De aici o să punem de un buget de austeritate pentru zile negre, tot de aici o să cotizăm și la NATO și la UE. Oameni din toate punctele cardinale au știut dintotdeauna că, fără excepție, cărțile vor salva lumea! Dar ca noi, nu s-a mai gândit nimeni la ele!

Nici editorii nu mai sunt ce au fost, e adevărat; striga unul zilele trecute, ca un leu în cușcă, după ce a făcut osanale premierului, ca de fiecare dată (ce dialectică tristă, să faci mereu lobby politic pentru care se nimerește de la dreapta, numai să faci), că e o crimă a Spiritului să crești TVA-ul la carte. Frumoasă formularea hegeliană, dar hai sa dăm viclenia rațiunii pe față! Păi bine, domnilor, nu cumva ați boierit-o toți într-o țară care avea 5% TVA la carte de pe urma unei măsuri de stânga (ne place sau nu, a PSD) și acum avem pudoare să spunem că dreapta pe care ați slujit-o patetic vă dă în cap cu cifrele și o să vă vindeți caietele de ricoșeuri mai scump?

Poate de asta am ajuns aici. Că am spus poveștile pe jumătate, și numai atunci când ne convin; că și atunci când lucrurile erau ieftine, lăsam impresia că nu toți sunt demni de ele; că unii, atunci când erau la catedră, făceau pe elitiștii și acum s-au trezit în societatea „maselor revoltate”, în care nimeni nu îi mai aude; că mulți dintre băieții rasați de după Revoluție, în gura cărora te uitai, dacă voiai să fii oleacă mai isteț, lăudau niște personaje care au ajuns să facă politică de AUR. Dar pentru că societatea e a dublului standard, e bine să faci pe uitucul și să nu îți amintești decât ce nu e împotriva ta.

Poate că noțiunea de merit ar trebui discutată și în lumea politică. Nu ai suficiente legi inteligente adoptate, nu iei toată indemnizația. Că nu meriți. Nu ai suficiente voturi pe zona ta de influență, nu mai rămâi la butoane. Că nu meriți. Nu ai suficiente prezențe în Parlament, nu mai pupi un mandat. Că nu meriți. Nu muncești 8 ore pe zi (cel puțin), atunci nu te plătește statul. Că nu meriți.

Oricum, România e țara în care tai de unde poți. Nu de unde trebuie. Că nu meriți să trăiești bine (mai țineți minte fantezia asta dulce de la dreapta?) până nu suferi puțin. Puțin mai mult. Ca să meriți mai bine! Dați în educație și în cultură! Că și cu bac și fără bac, și cu teatre, și fără teatre, și cu cărți, și fără cărți, țara asta oricum e o instalație dadaistă, un muzeu în aer liber al parcului uman ridicol și autosuficient, când te uiți de la Palatul Victoria spre Calea Victoriei, adică de la puterea unora spre lumea tuturor.

Să nu dați în templele intersecțiilor, în păcănele; să nu striviți corola de minuni a lumii de pe social-media – oricum, viața e ca un vlog de vacanță, contează să te simți om câteva zile pe an, nu în fiecare clipă; să nu lezați partidele politice și oamenii care au făcut afaceri cu statul. Unele lucruri sunt atât de suprarealiste încât sunt forme de artă vie, n-ar trebui atinse de nimic. „Să tai din ce n-ai”, acest imperativ moral al bunăstării, o să facă diferența între noi și restul, între societatea de la Est și utopia de la Vest. Că aici, la noi în țară, radiografia colapsului e ca un buletin meteo, de undeva îți vin furtunile, din altă parte soarele, dar niciodată tu nu ești vinovat de ceva și oricum, toata lumea minte. Bine nu e nicăieri pe glob, deci ce atâta lamentare?

Știți ce? Ținând-o așa, peste cinci ani, o să fim mai rău decât unde eram în noiembrie 2024. Pentru că tot mai needucați și aculturali, românii vor fi tot mai resentimentari. Remediul la resentimentarism nu e well-being. E puțină decență educată și rațiune exersată. Dar România va rămâne ruptă în două în ritmul ăsta. Jumătate va fi a celor indiferenți. Numai că democrația indiferenței e un simulacru de libertate. Cealaltă jumătate va fi a celor supărați. Democrația răzbunării e o falsă putere. A treia clasă nu mai există, a celor care construiesc ceva, dacă sunt lăsați. Între „nu” și „nu mă interesează” apar toate fenomenele extreme, toți falșii eroi, toate experimentele politice eșuate, toate atitudinile patriotarde, toate apucăturile mesianice. Tăiați de la educație și de la cultură, ca „nu” și „nu mă interesează” să se audă tot mai tare la cei care au spus „DA” numai pentru ei!

Cel mai trist e că mai nimeni nu înțelege că și pentru a fi refuzat sau ignorat, trebuie să meriți. Am înțeles, facem educație prin meritele subzistenței și cultură prin instinctele rezistenței: cum naiba să nu fim mulțumiți, câtă vreme mai putem să ne facem treaba, fie și așa?

În timpul ăsta, dreapta și stânga ar trebui să revină la ce sunt și ce trebuie să fie. Aș fi de acord să taie de unde vor ce vor, numai să educe clasa politică: să aibă habar când spun că sunt liberali sau social-democrați, sau conservatori ori progresiști, sau chiar suveraniști (!), ce înseamnă toate cuvintele pe care le scot pe gură și care, ideologic, nu le mai spun nimic, ca să poarte țara asta către niciunde.

__________

Despre autor:

Lect. univ. dr. Oana Șerban este doctor în Filosofie al Universității din București din 2018 cu o teză la intersecția dintre estetică și istoria filosofiei, dedicată analizei structurii revoluţiilor artistice în modernitate („The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity”). Este Director executive al CCIIF-Centrului de cercetare a istoriei şi circulaţiei ideilor filosofice. A primit distincția de Profesor Bologna de două ori, în 2018 și în 2021.

Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.