„Pământul este plat!” O recomandare de lectură

În România, una dintre ţările cu cele mai multe ore dedicate ştiinţelor în trunchiul comun de gimnaziu şi liceu, superstiţia şi pseudoştiinţa înfloresc fară ca cineva să le poată opri. În România, ţara care îşi propune să educe critic elevii, discutarea horoscoapelor e sport naţional, atât în cancelarii, cât şi în clase, între elevi, lumea aleargă după geme creatoare de energii pozitive, schimbă reţete pentru “vaccinuri naturale” şi discută copios compatibilitatea zodiacală.

Am întâlnit elevi care erau convinşi de existenţa sirenelor pentru că văzuseră fotografii pe Internet, aşa cum am întâlnit numeroşi profesori şi părinţi lipsiţi de orice brumă de spirit critic, cu convingeri atât de amuzante încât ai fi putut râde în hohote daca nu te-ai fi gândit că toate circulă cu viteză înspre şi dinspre copiii pe care ar trebui să-i învăţăm, printre altele, o artă şi o igienă a gândirii.

Ideea nu este blamarea corpului profesoral, a părinţilor sau a elevilor. Şcoala nu poate, în termeni sociologici, să fie cu mult mai bună şi mai informată decât restul societăţii, deşi, la modul ideal, ea ar trebui să fie bazinul imunitar al unei societăţi. Și al unei culturi. Cu o şcoală anacronică şi încremenită, cu un mediu universitar bântuit, de asemenea, de pericolul etern al imposturii, românii se complac candid în pseudoştiinţă şi în practicarea unei gândiri profund sofistice *1.

De aceea, am primit cu multă bucurie volumul lui Alex Doppelgänger, apărut recent la editura Humanitas *2. O carte de care era mare nevoie, o carte care mai degrabă deschide (decât să acopere fără rest) o nişă în România: literatura de popularizare direct accesibilă elevilor, copii şi adolescenţi, care se ocupă de aspra problemă a pseudoştiinţei.

Desigur, cartea poate fi citită şi înţeleasă de oricine (literalmente de oricine poate citi şi are un nivel normal de inteligenţă, iar ăsta este unul dintre marile ei avantaje), însă, ca profesor, sunt sensibil atunci când apar produse culturale care ar putea avea un impact semnificativ asupra elevilor.

Scrisă accesibil, cu umor, cu adâncime intelectuală, dar şi cu tot felul de “cârlige” textuale şi imagistice care te prind iremediabil, cartea lui Alex e o mică minunăţie captivantă care te poate lămuri cu asupra de măsură cu privire la câteva dintre cele mai fierbinţi subiecte ale momentului. Este veselă, vivace, lipsită de scrob didacticist inutil. Vorbeşte cald şi fără urmă de superioritate despre mai toate subiectele pe marginea cărora se brodează azi o imensă gogomanosferă pseudoştiinţifică, de la leacurile minune la vaccinuri, de la E-uri la conspiraţiile universale. Nimic din ce este dubios din punct de vedere ştiinţific nu îi este străin lui Alex. Foarte accesibilă şi ofertantă, cartea te prinde şi acţionează întocmai ca un test rapid de detectat viremia aiuristică a fiecăruia dintre noi. Dar, mai importantă decât inventarierea locurilor comune ale universului pseudoştiinţific de azi, cartea lui Alex este şi un foarte comprimat curs de gândire critică, pentru că autorul explică cu un remarcabil talent pedagogic care sunt mecanismele afectiv-cognitive care ne fac atât de vulnerabili în faţa ideilor fără suport credibil.

Dacă eşti deja un om educat critic şi ştiinţific, vei găsi probabil delectabilă cartea lui Alex Doppelgänger. Lucrurile vor mai delicate dacă vei descoperi, citind-o, că unele dintre convingerile tale nu sunt chiar plauzibile sau că sunt rezultatul unor raţionamente falacioase. În intimitatea lecturii, putem regăsi cu toţii un spaţiu al onestităţii şi al (auto)criticii.

De asemenea, mi-a plăcut enorm faptul că Alex nu este el însuşi unul dintre criticii unilaterali ai pseudoştiinţei care sunt, în acelaşi timp, true belivers dogmatici ai ştiinţei. Alex înţelege perfect ce este ştiinţa, care îi sunt limitele şi posibilităţile şi înţelege perfect că a gândi ştiinţific este o practică ce necesită în sine o doză consistentă de scepticism. Paradoxal (sau nu), un ins cu adevărat ştiinţific şi critic va duce cu sine iremediabil o doză de relativism şi perspectivism.

Ideile pseudoştiinţifice nu sunt nişte convingeri benigne şi amuzante. Ideile de aceste fel fac oamenii să prefere anumite tipare profunde de gândire şi îi fac să ia decizii care au urmări cât se poate de concrete în vieţile lor. De aceea, cred că e de datoria noastră, ca profesori, să deprindem rigorile gândirii critic-ştiinţifice (care nu exclud conştientizarea limitelor acestui fel de a gândi, nu exclud problematizarea şi nici perspectivismul, ba dimpotrivă le presupun) şi să ne învăţăm elevii să facă mai mult decât să rezolve nişte probleme sau să calculeze nişte parametri. Şi nu vreau să spun cu asta că educarea în spirit ştiinţific a copiilor este exclusiv datoria colegilor care predau ştiinţe. Ştiinţa duce cu sine un uriaş potenţial umanist şi este mare păcat că, în şcoala românească, la elevi nu ajunge aproape nimic din încinsele şi pasionantele dezbateri ale momentului. Elevii români nu ştiu mai nimic despre sintezele ştiinţific umaniste propuse în etologie, neuroştiinţe, filosofia minţii sau psihologia evolutivă. Nu au auzit decât accidental despre Stephen Hawking sau Frans de Waal. Suntem datori să ducem înaintea lor o cultură reală şi o competenţă respectabilă. Altfel, am mari dubii că astrele se vor alinia pentru ei.

_______________________________________________________________________________________________________