În școlile din satele României are loc „o luptă surdă, dusă în tăcere de oameni care încă mai cred în educație – profesori, învățători, directori, unii părinți și câțiva elevi care nu și-au pierdut speranța”, afirmă o profesoară care a dorit să rămână anonimă, într-o scrisoare primită pe adresa redacției. Lecțiile se țin după orarul autobuzelor, copiii lipsesc ca să muncească în gospodărie, iar directorii se roagă de primari să plătească curentul – aceasta este realitatea pentru multe școli din mediul rural, este subliniat în scrisoare.
- Nota redacției: Profesorul anonim este un proiect Edupedu.ro prin care orice cadru didactic poate scrie pe adresa redactie@edupedu.ro despre problemele sau soluțiile identificate în școală/învățământ, sub protecția anonimatului. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Redăm integral scrisoarea:
„Învățământul din rural este o luptă
În România de azi, școala de la sat nu este doar o instituție. Este un câmp de luptă. Nu o luptă cu arme, ci una zilnică, surdă, dusă în tăcere de oameni care încă mai cred în educație – profesori, învățători, directori, unii părinți și câțiva elevi care nu și-au pierdut speranța. Însă pentru fiecare progres, trebuie învins un obstacol. Uneori, mai multe deodată.
Lupta profesorului: cu autobuzul, orarul și distanțele
Pentru cadrele didactice navetiste, fiecare zi începe cu o cursă contra-cronometru. Cursa de a prinde un autobuz care trece o data/două/trei pe zi, la o oră fixă, și care nu așteaptă pe nimeni. Orarul nu se mai face în funcție de nevoile elevilor sau ale programei, ci după mijloacele de transport. Iar atunci când autobuzul nu e o opțiune, apare dependența de colegul cu mașină – dacă el întârzie sau lipsește, întârzie și lecția, și încrederea copiilor în școală mai pierde puțin teren.
Lupta cu părinții: școala versus muncile câmpului/nevoia de aduce bani în casă
În multe sate, școala nu este văzută ca o prioritate. Mulți părinți aleg să-și țină copiii acasă pentru a-i pune la muncă – la câmp, în gospodărie, sau pentru a avea grijă de frați mai mici. Educația e percepută ca un lux, nu ca o necesitate. Iar a convinge părinții că viitorul copilului începe în bancă, nu în brazda de porumb, devine una dintre cele mai dificile misiuni ale unui cadru didactic.
Lupta cu autoritățile: promisiuni versus realitate
Sprijinul din partea autorităților județene sau locale este esențial, dar adesea lipsește. Sunt școli care au așteptat ani pentru un microbuz școlar. Sunt clădiri noi, frumoase, dar goale – pentru că o ușă a fost pusă greșit și nu se conformează standardelor, iar elevii nu pot fi primiți. Cine răspunde pentru aceste lucruri? Nimeni, de obicei. Vorbele curg, faptele se pierd.
Lupta cu administrația locală: „Vă rugăm să plătiți lumina”
Un alt aspect prea puțin cunoscut, dar care reflectă fragilitatea sistemului din rural, este faptul că directorii de școli trebuie, efectiv, să se roage de primari pentru a plăti facturile de utilități: curent, apă, căldură.
De ce? Pentru că, deși bugetul școlii este stabilit prin costul standard per elev, banii ajung la primărie, iar primăria – ca ordonator principal de credite – decide când și cum plătește. Astfel, existența unei școli depinde nu de nevoile reale, ci de prioritățile administrative sau politice locale.
Au fost situații în care școli au rămas fără curent în mijlocul anului școlar. Alteori, au fost întârzieri de luni de zile în plata agentului termic sau a apei. Directorii au bătut la ușile primăriilor cu adrese oficiale, cu rugăminți, cu telefoane. E inadmisibil ca într-un stat european, funcționarea de bază a unei instituții de educație să depindă de dispoziția unui edil.
Dacă vorbim despre autonomie și eficiență, atunci dați școlilor dreptul de a-și gestiona propriul buget. Sau creați un mecanism clar, obligatoriu, prin care fondurile per elev să ajungă direct acolo unde trebuie: la educație, nu prin filtre administrative care pot deveni obstacole.
Lupta cu elevii: traume, neîncredere, abandon
Mulți copii din aceste sate vin la școală cu greutăți pe care adulții n-ar trebui să le poarte. Sunt în plasament, trăiesc în medii instabile sau cu părinți care nu le pot oferi sprijin emoțional sau material. Mulți sunt dezorientați, retrași, apatici. Iar profesorul devine și dascăl, și sprijin moral, și uneori singura figură stabilă din viața acelui copil. În plus, sistemul abia face față copiilor cu cerințe educative speciale – deși nevoile lor sunt evidente. Părinții, de teamă, din lipsă de informare, din lipsa banilor, din indiferență, refuză să colaboreze, să-i ducă la evaluări, ședințe la logoped sau consiliere psihologică sau chiar simple controale medicale. Între timp, copilul rămâne blocat, neînțeles, izolat.
Consilierul psihologic – o prezență simbolică
Legea spune că fiecare școală are acces la consiliere psihologică. În realitate, același consilier deservește trei sau patru școli din zonă și vine o zi pe săptămână. În acea zi, abia are timp să vorbească cu câțiva elevi – mulți dintre ei doar vor să fie ascultați, pentru că acasă nu îi ascultă nimeni. Cum poate acesta să-i consilieze și să îi orienteze în carieră???
Fragmentarea ruralului și mitul „marilor reforme”
Toți vorbesc despre faptul că învățământul rural este fragmentat. Statisticile arată clar: aici se regăsesc cei mai mulți analfabeți funcționali. Se vorbește despre „marea reformă” care va rezolva totul. Dar cum se poate face o reformă reală dacă tocmai aceste școli – din sate izolate, departe de centre urbane – sunt cele care mai țin stindardul educației sus?
- Dacă fragmentarea e problema, atunci haideți să începem de la bază:
- Uniți comunele mici și mijlocii.
- Faceți un recensământ local al elevilor, al școlilor și al condițiilor.
- Verificați dacă există microbuze, infrastructură, clădiri capabile să primească sute de copii.
- Întrebați părinții dacă sunt dispuși să accepte astfel de schimbări.
Doar așa putem vorbi despre reformă. Nu doar prin documente, ci printr-o realitate asumată. În teren, nu din birou.
Școala este o instituție, nu un experiment
În toată această agitație reformatoare, nu trebuie să uităm că școala este o instituție, nu o formă fără fond. Iar într-o instituție, regulile trebuie să fie clare, coerente și constante. Din păcate, în ultimii ani, se comunică tot mai mult în generalități. ROFUIP devine un document ambiguu, adesea invocat doar pentru a susține drepturile elevilor, dar prea rar pentru a proteja autoritatea profesorului sau responsabilitățile părților implicate.
Da, elevii au drepturi, dar și profesorii au drepturi. Educația nu poate funcționa într-un dezechilibru în care doar una dintre părți are legitimitate. Respectul și responsabilitatea trebuie să fie reciproce.
Tehnologie în rural: dotările sunt acolo, dar unde este motivația?
Se vorbește despre inovație, despre digitalizare. Și da, prin proiectele PNRR, multe școli din mediul rural au fost dotate cu table inteligente, videoproiectoare, laboratoare de informatică. În sfârșit, există condiții. Dar cum ajută ele dacă elevii nu sunt atrași de ele, decât dacă li se permite accesul la TikTok, YouTube sau Instagram?
Adevărul este că tehnologia singură nu rezolvă problema, ba chiar devine un obstacol dacă nu e gestionată corect. Un profesor poate avea cele mai moderne resurse, dar dacă elevul e conectat doar la trenduri, distracție și superficialitate, procesul educațional rămâne la coadă.
Și totuși, există o cale: Ministerul Educației poate negocia direct cu platformele sociale. Dacă vor să funcționeze pe teritoriul României, pot fi condiționate să promoveze mai multe videoclipuri educaționale, să impună verificarea vârstei reale sau să blocheze conținutul nepotrivit. Asta înseamnă responsabilitate digitală. Asta ar fi o adevărată reformă în epoca tehnologiei.
Cine duce, de fapt, lupta?
Învățământul din rural nu este între „vechi” și „nou”, între „reformă” și „tradiție”. Este, în fiecare zi, o luptă pentru demnitate, echilibru și viitor. Este o rețea de eforturi personale duse de profesori care fac tot ce pot, de copii care nu renunță, de părinți care încep să înțeleagă, încet, că educația e o salvare.
Dar sistemul trebuie să vină cu fapte, nu doar cu vorbe. Cu reguli clare, nu cu paragrafe confuze. Cu sprijin real, nu cu promisiuni de reforme „pentru toți” care, de fapt, ignoră exact pe cei mai vulnerabili.
Atâta timp cât școlile rurale își deschid porțile dimineața, încă mai există speranță. Dar nu putem cere performanță fără respect. Nu putem construi viitor fără să privim sincer în prezent.”
3 comments
Scrisoarea atinge multe probleme importante ale școlilor din mediul rural. Și aici trebuie lucrat cu reforme bine gândite pentru ca să nu mai existe diferențe urban-rural.
Trebuie pornit de la costul standard per elev, cu o diferențiere pozitivă către mediul rural. O creștere a sumei cu cel puțin 50% spre zonele izolate. Altfel discrepanțele vor crește. Și banii pentru bugetul școlii să vină direct la școală la începutul anului.
Apoi trebuie atrași tinerii spre școlile de la sat. Când am intrat eu in învățământ în 1997 erau sporuri de rural până la 80%. Se pot crea programe specifice pentru tinerii dascăli din rural. Altfel se vor schimba profesorii în fiecare an, rezultatele fiind pe măsura instabilității create..
exceptional scoop, masuram in ani-lumina distanta dintre technostructura ministeriala (a vizitat D David vreo scoala de sat?) si cotidianul scolii de la firul ierbii. Totul e de reconstruit!
ACESTI IRESPONSABILI DE LA PUTERE TREBUIE SA PLECE!