Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României: În cazul profesorilor și medicilor a fost justificată creșterea salariilor

Creșterea salariilor pentru profesori și medici a fost justificată, a declarat Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României. Afirmația a fost făcută la conferința anuală a Asociației Analiștilor Financiar-Bancari, înainte de modificările aprobate de Parlament prin legea Bolojan.

Declarația economistului-șef al BNR a fost făcută pe 4 iunie 2025, înainte ca, în contextul măsurilor fiscal-bugetare anunțate de guvern, să se vehiculeze tot mai des ideea că educația ar fi una dintre cauzele majore ale deficitului bugetar. Ministrul Educației și Cercetării, Daniel David, a afirmat public că sistemul de învățământ a avut o contribuție importantă la dezechilibrul bugetar, invocând în special costurile cu salariile profesorilor și volumul mare de personal administrativ, plus bursele elevilor.

Redăm analiza integrală a economistului-șef al BNR, Valentin Lazea:

„Fac precizarea că ce voi spune eu sunt opinii personale care nu angajează în niciun fel Banca Națională a României. Prezentarea mea se va referi la principii ale prudenței fiscale în teorie și în practică. Principii ale prudenței fiscale în teorie, care ar trebui să fie cunoscute oricărui absolvent de facultate economică, sunt cel puțin următoarele patru. Primul a nu trăi cu mult peste mijloacele disponibile. Cu alte cuvinte, să nu te întinzi mai mult decât îți este plapuma. Al II-lea a: nu crește salariile mai rapid decât crește productivitatea. Al III-lea – nu crește pensiile mai rapid decât cresc salariile din din care pensiile sunt finanțate și al IV-lea – nu finanța cheltuieli permanente gen salarii sau pensii din venituri temporare, cum ar fi împrumuturile. Astea patru ar trebui să le știe oorice absolvent de facultate economică. 

Ce se întâmplă în practică?

Primul principiu: a nu trăi peste mijloacele disponibile ar fi trebuit să însemne a avea un buget echilibrat sau aproape de zero deficit în anii cu creștere economică mare și un deficit bugetar de maxim 3% din PIB în anii cu creștere economică mică sau negativă. Asta înseamnă să trăiești cât îți este plapoma. Din păcate această primă axiomă a fost încălcată prin normalizarea în discursul public, de-a lungul timpului, a traiului peste posibilități prin două false aserțiuni. În prima etapă s-a spus că deficitul de 3% din PIB nu este limita superioară de deficit de atins în vremuri rele și este un nivel normal pentru fiecare an. Deci 3% e țintă, nu worst case scenario. După care, în etapa a II-a s-a venit cu altă mantră, cum că nu ar conta nivelul deficitului bugetar cât timp acesta este similar cu nivelul investițiilor. După această logică, dacă am avea investiții de 15% din PIB, am putea trăi cu un deficit de 15% din PIB.

Deci vă dați seama că aceste două aserțiuni au fost contrare primului principiu de prudență fiscală.

Al II-lea principiu spune: nu crește salariile mai rapid decât crește productivitatea. Înseamnă că orice creștere a salariilor care depășește creșterea productivității se va duce fie în inflație, fie în deficit de cont curent sau în depășirea cursului de schimb valutar. Cum a fost anulat sau anihilat în practică acest principiu? În practică, prin teoria Wage-Led-Growth, s-a sperat că stimularea cererii interne de consum va crea propria sa ofertă, ceea ce bineînțeles că nu s-a întâmplat în realitate. Cererea în exces nu a creat ofertă în România a creat ofertă în alte țări, de unde și deficitul extern. 

Iar pe lângă asta, a mai fost o a doua problemă, și anume că salariile au crescut mai rapid în sectorul serviciilor non-tradables sau non-exportabile decât în sectorul bunurilor exportabile (tradables), lucru care a distorsionat și mai mult corelația dintre salarii și productivitate. Aici trebuie să facă o mică paranteză, spunând că și în sectorul bugetar s-a constatat această inversare de priorități. Dar trebuie să recunoaștem că pentru profesori și pentru medici, dacă ar fi așteptat creștere a salariilor până când sectorul tradebles ar fi generat o productivitate suficient de mare, am fi putut aștepta mult și bine. Deci, în aceste două cazuri de care am spus, profesori și medici, a fost justificată creșterea salariilor fără să aștepte ca sectorul tradable să fie mai productiv. Dar nu înseamnă că la nivelul întregului sector bugetar acest lucru era normal să se întâmple. 

Al III-lea principiu încălcat: a nu crește pensiile mai rapid decât cresc salariile. Foarte puțini din cei 4,5 milioane de pensionari din România știu faptul că pensiile în plată astăzi sunt finanțate din CAS-urile plătite de salariații cu acte tot de astăzi. Iar când actualii salariați vor deveni pensionari, pensiile lor vor fi plătite de salariații din acel moment. Pentru că ăsta este pilonul I al pensiilor – Pay as You Go – fără acumulare într-un cont individual. Doar pilonul II, obligatoriu și pilonul III, opțional, sunt cu acumulare. Cu alte cuvinte, omul acumulează bani pentru propria lui pensie doar prin pilonul II și III. În practică, ce s-a întâmplat: a fost întreținută în mod eliberat ideea că oamenii trebuie să beneficieze la pensie de toți banii pe care i-au contribuit când erau salariați, fără a le arăta acelor oameni că acei bani au fost cheltuiți imediat, la momentul T0, pentru plata pensionarilor de la acel moment, conform principiul Pay as You Go. 

Duceți-vă acum în stradă și întrebați orice pensionar dacă el știe că pilonul I nu e cu acumulare. Și o să vedeți ce vă spune. Și a doua eroare – în practică, sumele plătite prin pilonul I au fost crescute discreționar, cu mult peste fondurile provenite din contribuțiile de asigurări sociale. Am asistat la acea mantră „avem bani la buget pentru creșteri masive de pensii”, cel puțin în 2008 și în 2024. Am auzit această formulare fără a spune că acei bani sunt doar pe hârtie, în condițiile în care țara avea deficit bugetar și are deficit bugetar de 35 de ani.

Și asta face legătura cu a IV-a încălcare în practică a principiilor, pentru că a nu finanța cheltuieli permanente din venituri temporare, cum sunt împrumuturile, înseamnă că statul nu se poate angaja la creșteri masive de pensii și salarii cât timp nu are asigurate surse interne de finanțare a acestora, întrucât sursele externe pot să dispară în orice moment. 

Deci nu poți să spui „pot să vă cresc pensiile masiv”, când pensiile alea va trebui să le plătești tot timpul. Dar tu, ca să faci rost de bani, te împrumuți de la extern, pentru că acea sursă externă poate să sece în orice moment. Și ce faci atunci cu pensiile crescute? Vezi doamne, pentru că aveai bani în buget. Aveai dacă te împrumutai și dacă cineva te împrumuta.

În practică, salariile bugetarilor și pensiile au ajuns să reprezinte peste 80% din veniturile fiscale. În condițiile în care acestea din urmă, veniturile fiscale ale României sunt cele mai mici din Europa, cu excepția Irlandei. Și să nu ne iluzionăm dacă vorbim acum de o eventuală reducere a evaziunii fiscale cu 2% din PIB. Într-un scenariu optimist, s-ar crea loc doar pentru o mărire a cheltuielilor de apărare și pentru reducerea uriașului deficit bugetar. 

Astfel că orice creștere a salariilor mai rapidă decât productivitatea și a pensiilor mai rapidă decât salariile este iluzorie în următorii ani. Ca să vedeți că nu vorbesc numai din teorie, ci am și cifre în sensul ăsta, vă rog să vă uitați aici la cifrele din perioada 2008-2024 în care sunt arătate ritmurile de creștere anuală. Vedeți că productivitatea muncii a crescut de 1,73 de ori în acești 17 ani, dar salariul mediu brut a crescut de 4,88 ori. Deci mult, mult mai mult.

Salariul mediu net a crescut de 4,05 ori, deci tot mult mai mult decât productivitatea. Mai mult decât atât, salariul mediu brut a crescut mai repede decât productivitatea în 13 din cei 17 ani supuși analizei, iar salariul mediu net a crescut mai repede decât productivitatea în 12 din cei 17 ani analizați, aceste creșteri s-au reflectat în creșterea inflației, care,cumulata a crescut de 2,13 ori și a deficitului de cont curent. 

Sigur că relația între salarii și inflație e circulară – salariile mai mari duc la creșterea inflației, inflația mai mare duce la creșterea salariilor și așa mai departe. Iar creșterea cumulată a pensiei medii a devansat creșterea salariului mediu net a fost mai mare. A fost de 4,5 ori, față de 4,05 ori, deși aici, trebuie să recunoaștem, a fost inferioară creșterii salariul mediu brut de 4,5 ori față de 4,88 ori. Dar trebuie reținut că totuși salariul mediu brut crescuse cu mult peste ceea ce era sustenabil. Deci, chiar dacă comparația între pensii și salarii pe brut pare că este în regulă, salariile însele au crescut cu mult peste ceea ce era sustenabil. Să ne uităm la anii în care pe pensia a crescut cu peste 40,2%, tot așa, pe ideea „avem bani în buget”. Avem, dacă ne împrumutăm. Ș efectul pe 2024, acesta pe care îl vedeți, e numai pe ultimele patru luni. Deci creșterea cu 22,14% nu e pe un an întreg, cea anualizată e spre 40%.

Singura veste bună este faptul că a crescut numărul de salariați, deci cei care alimentează pilonul I al fondului de pensii. A crescut numărul mediu de salariați de la 4,8 milioane la 5,1 milioane și în același timp numărul mediu de pensionari de asigurări sociale a scăzut de la 5,6 milioane la 4,9 prin restrângerea acelor portițe de a ieși la pensie anticipat și așa mai departe.

De ce s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns aici? Dintr-o combinație de populism al politicienilor, dintr-o lipsă de cultură economică crasă a publicului și din baia subcognitivă a celor informați – de multe ori e preferat neadevărul convenabil în fața adevărului neconfortabil!”