Cum poate avea România cercetare dacă un profesor asistent debutant, într-o universitate din București, primește un salariu de 3.500 de lei net, spune cercetătorul român Robert Chiș-Ciure. Acesta a participat la conferința de închidere a Smart Diaspora 2023, găzduită la Timișoara de Universitatea de Vest. Cercetător la International Centre for Neuroscience and Ethics din Madrid, Spania, Robert Chiș-Ciure a spus că își dorește să revină acasă și să facă cercetare aici la același nivel de performanță pe care străinătatea i l-a permis.
”Perspectiva unui tânăr cercetător, sub 30 de ani, care își dorește să se întoarcă în țară și care are două mari probleme. Prima – s-a spus în sală despre situația cercetătorului senior – situația cercetătorului junior este și mai tristă. O poziție academică permanentă într-o universitate în România plătește pentru un asistent profesor aproximativ 3.500 de lei net, în București, să dăm un exemplu. Cum putem avea cercetare în România? Și asta e o poziție care implică teaching assignments. Cum putem avea cercetare în România cu un asemenea starting salary? Asta e, firește, o problemă, o știm, a fost atinsă în numărate rânduri. Soluția este probabil aceea de a crea fonduri separate care să suplimenteze acest salariu, ceea ce din câte am înțeles, UVT face și aplaud această inițiativă”, a arătat Robers Chiș-Ciure.
Cercetătorul român a atras atenția și asupra unei alte probleme, în afara celei legate de salarizare, și anume birocrația. Cercetătorii nu sunt susținuți, în România, de „nicio persoană din universitate” în demersul birocratic de depunere a aplicațiilor pentru granturi de cercetare.
„În administrația universităților nu există nici măcar o singură persoană să te ajute cu toată birocrația draconică prin care trebuie să treci ca să obții acel grant, cum mai putem fi competitivi cu alte țări vestice”, a spus Chiș-Ciure.
„Sunt absolvent de filozofie, am obținut un doctorat anul trecut la Universitatea din București, dar parcursul meu academic este oarecum atipic pentru un filozof. Am fost cu un grant Erasmus în Franța, după care, prin Institutul Cultural Român am mers în Finlanda cu o bursă Fullbright. Tot la doctorat am mers în America în laboratoare de neuro-știință, iar acum lucrez ca neurocercetător la International Centre for Neuroscience and Ethics în Madrid și urmează un al doilea postdoc în New York, la NYU Center for Mind, Brain, and Consciousness. Și ce vreau să transmit astăzi cu emoție în glas, o emoție reală, e un semn de de datorie pe care eu îl simt față de țara aceasta, în care sper sincer să mă pot întoarce și să fac performanță cum străinătatea mi-a permis să fac, cred, în limita abilităților mele modeste, și să iau cu mine tineri care, așa cum eu când eram student, mă uitam la mentorii mei, câțiva dintre ei sunt în sală, să se uite și ei cu speranță că se poate face și în România, pe bune, nu povești, cercetare.
Și a doua problemă este a faptului că un cercetător, atunci când aplică pentru un grant, și până acum am avut experiența a cinci granturi pentru care, la toate, atunci când am aplicat, am făcut întreaga birocrație singur. Brain powerul pentru a crea conținutul intelectual care îți câștigă grantul, firește, îți revine ție, ca cercetător, dar atunci când în administrația universităților nu există nici măcar o singură persoană să te ajute cu toată birocrația draconică prin care trebuie să treci ca să obții acel grant, cum mai putem fi competitivi cu alte țări vestice? Și vă dau un exemplu concret, discutat la workshop-ul de de zilele trecute cu colegii mei. Am primit o ofertă pentru bursă Marie Curie Sklodowska, a fost o discuție de la cafea. Două zile mai târziu, o reprezentantă a unei a unei universități din Spania mi-a dat un email și mi-a spus haideți să discutăm într-un meeting să vedem ce putem face concret, să te ajutăm să scrii aplicația”, a încheiat Robert Chiș-Ciure.
Redacția
Raluca Pantazi
Costin Ionescu
2 comments
Sunt câteva conditii necesare ca un tânăr sau o tânără ca să-și dorească si sa reușească să devină (și mai ales să rămână) asistent universitar dupa un doctorat de succes:
1. Să fie cu adevărat obsedat de obiectul muncii astfel încât partea materială să fie pentru el (sau ea) mai puțin importantă decât cea profesională;
2. Să intre intr-un colectiv cu proiecte de cercetare câștigate, astfel încât să-i fie completat (eventual dublat) salariul cu manoperă de proiect;
3. Să facă parte dintr-o familie cu multe resurse sociale și economice, care sa-l susțină matetial pe durata primilor 5-10 ani de carieră academicâ;
4. Să fie un individ foarte valoros profesional si socisl, care să poată câștiga de unul singur granturi postdoctorale sau proiecte europene;
5. Să satisfacă simultan condițiile 2-3 (familii potente politic, economic sau academic, etc.);
6. Să aibă un job auxiliar, care să-i completeze veniturile din salariul de bază. În acest caz, prestația academică poate fi potențată prin experiența câștigată, dar poate și suferi prin diminuarea bugetului de timp acordat activității academice.
O ultimă observație: sunt oameni dedicați carierei universitare, apreciați de studenți și continuatori de școală, dar fără succes în cercetare, iar alții reușesc să fie cercetători de succes, să câștige granturi și sa publice în reviste prestigioase, fără insă a impresiona prin charismă în amfiteatre sau săli de seminarii.
E rolul Universităților să-și selecteze eficient resursele umane de care cred că au nevoie în viitor.
Vi se pare normal ca un ”tânăr de succes” să fie nevoit să își consume 10 ani din viață fiind martir și să se supună, el și eventuala familie, unor mari sacrificii… de dragul unei profesii?
De ce? Ce are de câștigat ca asistent universitar? Respectul societății? Trăiește cu aer și fotosinteză? Trebuie să ajungă la 35 de ani înainte să înceapă să câștige suficient ca să trăiască decent?
Dacă astea-s cerințele, nu vă mai mirați că nu mai rămâne niciun om de valoare în sistem. Viața e scurtă, martirii sunt puțini.