Adevărul exmatriculat din învățământ – scrisoare deschisă a directorului Liceului Grigore Antipa din Bacău: Nu este o reformă, ci o „operațiune specială” care subminează, pas cu pas, școala românească / Argumentat, de ce profesorii pierd la salariu până la 420 de lei pe lună și plata cu ora nu e mai mult decât ora din normă

Constantin Ciofu, director al Liceului Tehnologic „Grigore Antipa” din Bacău și profesor cu peste 25 de ani vechime, a transmis redacției Edupeud.ro o scrisoare deschisă dură la adresa ministrului Educației, Daniel David. Într-un text argumentat cu cifre, experiență din teren și ironie amară, acesta contestă legitimitatea și onestitatea reformei din educație, acuzând efecte directe precum tăierea burselor, diminuarea veniturilor profesorilor și eliminarea, prin „creșterea normei”, a unor posturi care existau în școli.

Scrisoarea, intitulată „Altă poveste… a lui Harap-Alb”, denunță o ruptură între realitatea din sistem și discursul oficial, descriind un climat în care „adevărul este exmatriculat”, iar profesorii devin țintă a disprețului public în timp ce decidenții se ascund în spatele retoricii reformiste.

„Este imposibil să nu reflectez la natura și calitatea reformei impuse (nu propuse) atâta timp cât ea afectează direct oamenii alături de care am ales să muncesc”, scrie Constantin Ciofu, care atrage atenția că, doar în liceul pe care îl conduce, creșterea normei de predare cu două ore va duce la dispariția a 5,5 norme didactice.

Edupedu.ro publică integral textul scrisorii deschise a directorului Liceului Tehnologic „Grigore Antipa” din Bacău:

„Altă poveste… a lui Harap-Alb”. Despre negrul care se vrea alb sau despre adevărul exmatriculat din învățământ

În contextul unei societăți deja excesiv polarizate, în care se stimulează adâncirea faliei dintre segmentul bugetar și cel privat, atât prin contextul economic, cât și prin măsurile de austeritate impuse populației de rând, ministrul educației are o prezență constantă în spațiul public, explicând necesitatea reformei în sistemul de învățământ. Nimic negativ până aici, mai ales că discursul oferit de cel care și-a asumat rolul de a salva Educația beneficiază de o retorică bine pusă la punct și pare a se construi pe criterii de onestitate, eficiență și pragmatism.

Ca director de liceu tehnologic cu o vechime de 11 ani și profesor cu o continuitate la catedră de 26 de ani, este însă imposibil să nu reflectez la natura și calitatea reformei impuse (nu propuse), atâta timp cât ea afectează direct realitatea și oamenii alături de care am ales să trăiesc și să muncesc, incluzând în această categorie nu numai colegii profesori, ci și elevii și părinții acestora. Reflecția începe, așadar, de la punctele esențiale ale reformei și măsurile concrete prin care aceasta se materializează, indiferent de părerea celor afectați, de suportabilitatea sistemului construit (desi, în realitate, mai degrabă deconstruit) tot de decidenții politici din 1989 până în prezent. 

În primul rând, domnul ministru, dintr-o poziție adamică, de întemeietor al noului sistem de învățământ, întâiul cu adevărat performant (căci până acum ne precizează că ar fi fost niște simulacre pline de anomalii), face prima corecție salvatoare: taie bursele elevilor cu media peste 9,50, limitând acordarea meritocratică a acestora la criterii concomitente precum încadrarea în primii 15% din clasă și media minimum 9.00, pe motiv că sumele care secătuiesc bugetul României (de altfel, construit și de părinții acestor elevi) au crescut în mod nesimțit în ultimii ani și explicând că o parte consistentă a deficitului se datorează, de fapt, învățământului. Pe de altă parte, același domn ministru omite să precizeze că aceste burse au constituit un colac de salvare pentru foarte mulți dintre beneficiari și un stimulent pentru reconsiderarea (pozitivă, de data aceasta!) de către elevi a rolului învățării într-o societate care le-a tot arătat în ultimul timp că un BMW și un trai opulent nu se cumpără studiind, ci făcând orice altceva. Pentru prima dată, elevilor României capitaliste li s-a transmis că învățarea poate aduce un beneficiu material, după ce li s-a demonstrat constant că principiul material este hegemonic. Bursa de merit i-a stimulat să încerce să atingă, prin posibilitățile proprii sau prin portițele pe care le deschide sistemul (aici este altă discuție amplă despre sistem), media de 9,50, pentru a afla, la sfârșitul anului școlar, că tot demersul a devenit dintr-odată irelevant. Mă întreb dacă decidenții cunosc amploarea frustrării care se naște după ce s-a creat, prin legile date de un ministru în funcție, un orizont de așteptări pozitive, doar pentru a fi contrazis fundamental de următorul ministru. Răspunsul mi-l dau singur, din moment ce nu am cunoștință de privilegii retrase, pe nepusă masă, elitei ministeriale. Sunt convins însă că frustrararea elevilor care au muncit anul acesta școlar pentru a avea media minimă de 9,50 este direct proporțională cu a părinților lor cu drept de vot. Sunt, totodată, convins că acești elevi meritau să primească bursă de merit, în ciuda cuantumului „exorbitant” pe care l-a prezentat ministrul în spațiul public, mai mult decât sinecuriștii bugetari de care încă nu se atinge niciun reformist vehement, pentru că, pentru prima dată după mult timp, elevilor li s-a transmis că a învăța poate însemna a câștiga bani. Însă omisiunea adevărului despre tăierea burselor care trebuie să acopere deficitul țării nu e minciună, nici manipulare, nu? Un bun psiholog știe răspunsul. Îl știe și omul de rând și de bun-simț, oricât de desconsiderată ar fi această categorie umană de cei care suferă de complexe de superioritate. Cu alte cuvinte, se înțelege clar că, prin acest punct al reformei, nu se intenționează binele educabililor, așa cum ne explică domnul ministru, ci succesul acoperirii deficitului bugetar din banii celor care nu au contribuit la realizarea deficitului bugetar. Se înțelege că nu este o măsură pentru oameni (cel puțin, nu pentru cei mulți, pe care îi păstorește ministrul educației, ci pentru cei puțini și privilegiați, cărora le datorează funcția). Se înțelege că nu este dorită performanța în învățământ, ci mediocritatea manipulabilă. De fapt, se înțelege tocmai opusul a ceea ce declară, cu „onestitate”, domnul ministru, a cărui retorică se dovedește a fi construită pe baza antifrazei.

În al doilea rând, tot domnul ministru, apărător al oamenilor din educație și Mesia al învățământului autentic (ca în țările dezvoltate, la care apelează spre exemplificare în mod fragmentar și neomogen, în funcție de teza pe care vrea să o argumenteze într-un anumit context) îi aruncă pe oamenii pe care ar trebui să-i apere în gura acidă a celor care, de pe margine și cu pseudo(omni)sciență, știu că profesorii stau degeaba și iau bani foarte mulți, invitându-i cu generozitate în sectorul privat. Pe aceștia îi informează, documentat, cu cifre, că în sistem există „peste 30.000 de norme didactice care nu sunt prinse în regim de titularizare/viabilitate/continuitate”, ci la plata cu ora. În același timp, se realizează altă corecție a anomaliilor de sistem, și anume reducerea remunerării orelor suplimentare, care costă, în mod scandalos, mai mult decât o oră din norma didactică. Un calcul simplu, dintre cele pe care orice director activ în învățământul preuniversitar le face aproape zilnic, demonstrează însă contrariul, evidențiind antifraza discursivă a domnului ministru. Situația reală este, de fapt, următoarea:

•Cazul I: Profesor grad II, vechime 15–20 ani, cu dirigenție, fără gradație

-Oră din normă: 141 lei brut

-Oră la plata cu ora (PCO): 124 lei brut

•Cazul II: Profesor grad I, vechime 20–25 ani, fără dirigenție, fără gradație

-Oră din normă: 144 lei brut

-Oră PCO: 140 lei brut

•Cazul III: Profesor cu definitivat, vechime 5–10 ani, cu dirigenție, fără gradație

-Oră din normă: 123 lei brut

-Oră PCO: 108 lei brut

•Cazul IV: Profesor grad I, vechime 25–30 ani, cu dirigenție și gradație de merit

-Oră din normă: 202 lei brut

-Oră PCO: 149 lei brut

Concluzie: afirmațiile domnului ministru nu reflectă realitatea din sistemul de învățământ. În toate cazurile prezentate, suma brută pentru o oră în regim de plată cu ora este mai mică decât cea corespunzătoare unei ore din norma de bază. În plus, ideea transmisă de reprezentanți ai guvernului, conform căreia nu vor exista diminuări salariale, nu este susținută de datele concrete. Pierderile estimate (fără a include plata cu ora) sunt următoarele:

•Cazul I: pierdere de 14 lei/oră → 280 lei/lună

•Cazul II: pierdere de 16 lei/oră → 320 lei/lună

•Cazul III: pierdere de 12 lei/oră → 240 lei/lună

•Cazul IV: pierdere de 21 lei/oră → 420 lei/lună

Ce înțelegem de aici? Nici acest punct al reformei nu are în vedere binele colectiv, ci este un „furt legalizat” din niște buzunare care au fost mereu mici (cine contestă subfinanțarea constantă a învățământului „vorbește vorbe” și-atât), dar care, prin lipsa permanentă de respect acordată proprietarilor, au dovedit o capacitate uimitoare de continuă diminuare, probabil până la disoluția completă (atât a buzunarelor, cât și a sistemului de învățământ). Mai mult decât atât, aici nu mai discutăm despre o omisiune a adevărului, ci despre o minciună autentică, incompatibilă cu profilul mesianic al celui care se declară corect, competent și onest.

Această diminuare a plății cu ora prin raportarea la cele 40 de ore pentru care este plătit un profesor (în această situație, domnul ministru nu mai recurge la comparații salariale ale profesorilor români cu cei din țările europene cu care se dorește alinierea, întrucât s-ar frânge definitiv, sub propria greutate, toată retorica discursivă pe tema bunelor intenții) este corelată la o altă anomalie a sistemului care imploră corecția providențială: profesorii români au norma didactică sub media Uniunii Europene, ne spune generic domnul ministru, fără să facă punctual referire la vreo țară anume (pentru că, din nou, și-ar da cu dreptul în stângul) și fără să coreleze cuantumul muncii cu cel al salariului. Prin urmare, ca un simbol al autenticei verticalități și al corectitudinii, domnul ministru crește, după constituirea încadrărilor pentru viitorul an școlar, norma didactică de la 18 ore pe săptămână/16 ore pe săptămână pentru cei cu gradul I și vechime de peste 25 de ani la 20 de ore pe săptămână. Totodată, explică: „Sigur, în medie, discutând, este o creștere de la 3,6 la 4 ore pe săptămână. Dacă vreți, într-o altă evaluare, 24 minute pe zi”, sugerând necunoscătorilor sistemului cu veleități de omniscienți și omnipotenți că o inevitabilă ripostă a profesorilor este condamnabilă de întreaga societate, fiind motivată doar de lenea caracteristică acestei categorii profesionale, nedispusă să muncească încă 24 de minute pe zi. Ce altceva să facă împătimiții critici ai sistemului de învățământ cu asemenea informație venită de la autoritatea și competența supremă în domeniu decât să-și multiplice exponențial ura la adresa profesorilor „incompetenți, dezinteresați, leneși, care nu vor decât salarii foarte mari fără să muncească” (dacă mă întrebați pe mine, descrierea s-ar potrivi mult mai bine unei alte categorii sociale…)?! Adevărul este însă la polul opus și prea puțini au curajul să-l rostească răspicat: profesorii nu se revoltă împotriva acestei măsuri de lene, pentru că nu vor să muncească încă 24 de minute pe zi, pe lângă doar cele 3,6 ore de activitate (despre neadevărul acestei chestiuni s-au mai făcut declarații în spațiul public, așa că o voi lăsa pentru altădată), ci pentru că cele două ore în plus la norma didactică se traduc, în ciuda a ceea ce spune domnul ministru despre inexistența disponibilizărilor din sistem, în privarea de dreptul de a munci. Mărirea normei înseamnă disponibilizare, așa că profesorii se revoltă tocmai pentru că vor să muncească și nu vor mai avea unde. Ni se va răspunde: veniți în privat, să vedeți cum e! Dacă ne-am fi dezvoltat în aceeași măsură „gândirea critică sub semnul lui «să moară și capra celuilalt»”, am fi răspuns: venim în privat și, pe locurile rămase libere în acest paradis fiscal numit învățământ, veniți voi, toți cei care invidiați privilegiile nemeritate ale profesorilor! 

Revenind însă la realitatea cifrelor, în liceul al cărui director sunt eu, din cele 59 de norme dispar, în urma acestei creșteri nesemnificative de 24 de minute pe zi, 5,5 norme didactice. Și n-ar fi nicio problemă dacă asta s-ar întâmpla doar în acest liceu, dar se întâmplă în fiecare unitate de învățământ din țară. Ni se spune că nici asta nu e o problemă, întrucât astfel vor dispărea orele suplimentare, cele care parazitează bugetul țării. Ni se spune asta, fără o analiză comparativă a orelor libere prin raportare la numărul cadrelor didactice intrate la completare/restrângere de normă pentru fiecare localitate/județ, fără a lua în calcul toate variabilele (criteriul geografic, disciplinele la care sunt ore suplimentare și cele cu deficit de ore etc.) prin care întotdeauna realitatea de pe teren o contrazice pe cea din biroul-turn de fildeș. Astfel, în teorie, o catedră a unui profesor va putea fi completată cu două ore dintr-o școală  aflată la 50 – 100 km distanță. Iarăși, un lucru bun, ne spune domnul ministru, care dorește doar să ne dezvolte competențe precum flexiblitatea, deschiderea către nou, ieșirea din inerție, atunci când declară: „Dacă dorești să fii al sistemului, atunci n-ai cum să rămâi foarte mult legat numai de o școală”. Cu alte cuvinte, predictibilitatea, munca într-un context familiar, alături de colegi care au devenit în timp familie și elevi al căror parcurs este cunoscut, constituie cangrenele ce duc la putreziciunea profesionalismului și trebuie amputate numaidecât. Totodată, oferă și soluția situațiilor-limită, în care un profesor de matematică, spre exemplu, care nu va găsi ore pentru completarea normei nici la 50 – 100 km (și situații din acestea vor fi multe mai multe decât lasă să se înțeleagă dl ministru), are șansa vieții lui: reprofesionalizarea (dacă ar fi să recunoaștem adevărul, deprofesionalizarea). Cu alte cuvinte, după ce s-a pregătit ani de zile prin studii de specialitate și practica predării matematicii, are marea șansă de a ieși din zona de confort și de a învăța (de azi pe mâine, pentru a ține pasul cu viteza cu care se schimbă regulile în timpul jocului sub umbrela reformei salvatoare) să predea, cu mai mult profesionalism și mai multă vocație născută din frustrare, industrie alimentară sau logică sau… chineză. Toate, în numele transformării sistemului de învățământ într-unul competitiv și performant, spre binele elevilor, al profesorilor și al întregii societăți care va renaște, precum păsărica Phoenix (ca să păstrăm cât de cât proporțiile), din cenușa în care au aruncat-o cei dinainte. Așadar, înțelegem și vă credem, domnule ministru, când spuneți răspicat că nu vor fi disponibilizări în învățământ, nici la nivelul personalului de conducere (deși v-ați propus să dați afară un număr record de directori care au dat un concurs pentru post), nici la nivelul profesorilor (care se vor re(de)profesionaliza), nici la nivelul personalului auxiliar și nedidactic (în ciuda comasării, deci închiderii unui număr, din nou, record de școli). Pentru că negrul din realitate este alb în discurs, iar noi viețuim într-o realitate a „cuvintelor goale/Ce din coadă au să sune”, „când nimic nu ai a spune”.

Altă declarație cu care domnul ministru revine constant în spațiul public (adresată, de fapt, celor care urăsc elevii și profesorii deopotrivă, nu celor din sistem, care știu, pe propria piele, adevărul) este că nu vor scădea salariile în învățământ. Asta, deși a declarat că indemnizația de hrană nu se mai acordă decât pentru angajații cu salarii până la 6000 de lei lunar, voucherele de vacanță nu se mai acordă deloc, la fel ca prima de carieră didactică, iar suma pentru o oră suplimentară se diminuează. Tot domnul ministru explică de ce nu se pot scădea salariile din învățământ (altfel, le-ar fi scăzut și în discurs, nu numai în realitate): pentru că sunt deja prea mici. Astfel, dumnealui revine, timid și fără finalitate, la constanta primelor discursuri din poziția de ministru, cele de până la finalizarea alegerilor și instaurare a noului guvern, și anume necesitatea alinierii salariilor profesorilor cu cele ale medicilor, necesitatea solidarizării societății cu categoria profesională a celor din educație, similar cu solidarizarea din trecut cu sistemul de sănătate publică. Este interesant de urmărit acest parcurs discursiv al domnului ministru care considera la început că prima corecție ce trebuie făcută pentru salvarea învățământului românesc este la nivelul prea mic al salariilor profesorilor, pentru ca, la vremea aplicării măsurilor concrete, să disponibilizeze un număr record de profesori, directori, personal auxiliar și nedidactic prin creșterea normei didactice, cumulată cu mărirea numărului de elevi pe clasă și comasarea unităților de învățământ, să diminueze salariile celor care reușesc să rămână și să taie bursele elevilor. Mai mult decât interesant, este relevant în privința stabilirii valorii discursului și a omului care îl cuvântează.

Dincolo de aceste diminuări salariale negate de ministru, dar confirmate de realitate, se naște o altă întrebare: cum nu va scădea salariul profesorilor dacă până acum salariul de încadrare se calcula prin adunarea salariului de bază cu cuantumul sporurilor (acum diminuate) și împărțirea ulterioară la 72 (numărul orelor pe lună)? Odată cu creșterea normei didactice, împărțirea finală nu se va face la noul număr de ore pe lună, respectiv 80? Nu va rezulta astfel o sumă mai mică alocată unei ore din încadrare? Este o întrebare care nu a apărut încă în spațiul public, dar la care realitatea imediat următoare ne va răspunde. Și, dacă ne luăm după direcția confirmată de realitatea recentă, nici acest răspuns nu ne va plăcea. Dar va fi pe placul oamenilor politici și al celor care urăsc profesorii.

Raportat la aceeași problemă a salariilor care nu vor scădea, ne întrebăm care este rostul articolului 3, alineatul 2 din noul CCM, semnat de către liderii de sindicat la fel de taciturn precum sunt promovate adevărurile ascunse ale reformei de sistem, care legiferează că „drepturile salariale ale angajatilor se stabilesc prin lege în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate și nu pot constitui obiect al negocierilor în contractele colective de muncă”. Fie că vrem, fie că nu vrem, viitorul apropiat ne va limpezi și această nelămurire.

Despre bulversarea întregului sistem prin aplicarea unei legi cu efecte de retroactivitate, despre organizarea unui examen de titularizare pe niște norme care mai există doar pe hârtie, despre deconstruirea întregului plan de școlarizare pentru anul școlar următor s-ar mai putea scrie încă multe pagini. Pentru că este adevărat, domnule ministru, nicio reformă anterioară n-a produs atâtea efecte negative, atâta indignare, atâta suferință și revoltă precum cea în curs de realizare, de care sunteți întru totul responsabil. Și, în ciuda corectitudinii, a bunei intenții, a competenței și a onestității invocate, înțelegem din discursurile și acțiunile dumneavoastră că ceea ce faceți nu pare deloc o reformă, ci mai degrabă seamănă cu o „operațiune specială” care subminează, pas cu pas, învățământul românesc – fără să-i spuneți pe nume, dar cu efecte vizibile”.