Aproape 40 de zile fără titular la Educație. În căutarea unui ministru sau a unui nou yesmen?

Demisia ministrului Educației și Cercetării, Daniel-Ovidiu David, a fost anunțată public pe 22 decembrie și constatată oficial abia pe 14 ianuarie, după 23 de zile de amânare. Acum, premierul Ilie Bolojan spune că Guvernul speră ca „până la sfârșitul acestei luni” să vină cu o propunere pentru un nou ministru, invocând încă din 3 ianuarie discuții la PNL pentru găsirea unui titular. Discuții care nu numai că nu au mai avut loc – sau nu au fost anunțate public – dar nu au produs până acum niciun rezultat notabil, din moment ce la 23 de zile de la demisie premierul a decis să preia el, interimar, portofoliul lăsat gol de Daniel David.

Aveam, așadar, 23 de zile din 22 decembrie până pe 14 ianuarie. Adunate cu cele care vor mai fi până la final de lună, dacă atunci vom afla numele noului ministru, ar înseamna aproape 40 de zile în care Educația și Cercetarea stau fără titular.

Dacă la începutul lunii fostul ministru și chiar oficiali guvernamentali vorbeau despre suprapunerea cu sărbătorile și alte cauze externe în criza de la Educația lăsată fără un ministru, acum se vede că nu mai este o problemă de procedură, ci a devenit un fapt politic, cu cauze clare.

În realitate, Guvernul a folosit această fereastră birocratică – refuzul de a constata imediat demisia – pentru a câștiga timp și a căuta pe cineva dispus să preia un portofoliu extrem de dificil, într-un moment prost. Lipsa unei soluții politice e vizibilă.

Educația este un minister de consum, de uzură rapidă, iar mandatul lui Daniel David a accentuat această percepție. Deși a venit cu o notorietate puternică și cu sprijin inițial în comunitatea educațională, finalul mandatului său a lăsat în urmă un sistem profund demotivat. Măsurile luate au fost percepute de profesori exact așa cum au fost – decizii contabile, nu politici educaționale: reduceri, presiuni administrative, tăieri de burse fără o gândire strategică, creșteri de norme și o relație tot mai tensionată cu actorii din sistem. Nici nu-i de mirare, din moment ce cercetătorul și omul de știință Daniel David nu a pus niciun argument științific pe masă, iar atunci când cercetătorii Institutului de Științe ale Educației au scris care ar fi efectele măsurilor din Legea Bolojan, Daniel David a cenzurat raportul și opinia cercetătorilor bazată pe evidențe și știință.

Reticența de a prelua Educația nu apare din senin, ea nu are drept cauză doar experiența eșuată a ultimului ocupant al scaunului din strada General Berthelor nr 28. Daniel David nu a venit într-un vid, ci după o succesiune de miniștri care au marcat cele două mandate ale președintelui Klaus Iohannis: Monica Anisie, Sorin Cîmpeanu și Ligia Deca. Toți au guvernat sub umbrela proiectului „România Educată”, care a dominat discursul public timp de un deceniu, dar care, în practică, nu a produs reformele promise. La finalul celor zece ani, bilanțul arată mai degrabă degradare decât progres: rapoartele internaționale indică analfabetism funcțional mai ridicat, rezultate stagnante și generații de elevi cu competențe mai slabe.

Experiența ultimului deceniu a consolidat percepția că ministrul Educației este mai degrabă un administrator al eșecului colectiv, decât un actor cu capacitatea de a schimba sistemul. În acest cadru, mandatul lui Daniel David a funcționat ca reper negativ: un ministru cu notorietate academică și capital de încredere a ajuns să fie asociat, la final, cu măsuri contabile, cu minciuna pentru a putea susține dorințele șefului (vezi cenzurarea raportului ISE care contrazicea programul de guvernare) și cu un război zilnic al declarațiilor împotriva propriilor angajați, profesorii, fără ca acesta să fie urmat și de o necesară reformare a corpului profesoral.

Potrivit surselor Edupedu.ro, nimeni nu vrea să preia Educația și Cercetarea ca ministru de decor, într-un guvern care aplică măsuri decise în altă parte. A spus-o clar și Ilie Bolojan, în cea mai recentă declarație: „Să nu credeți că David a fost susținătorul măsurilor din educație, dar n-a avut ce să facă”. Ce se vede din analiza ultimilor ani este că portofoliul oferă vizibilitate maximă, dar putere minimă, atunci când premierul sau președintele nu te susțin. Costurile sunt mari, beneficiile politice sunt aproape inexistente pentru genul acesta de ministeriate păpușate, iar spațiul de negociere este redus, cel puțin acestea sunt condițiile impuse de către Guvernele care s-au succedat în ultimii 5 ani.

Privite în această cheie, demisia amânată și interimatul preluat de premier sunt simptomele unei crize mai vechi. După un deceniu de „România Educată”, Educația a rămas fără proiect, fără buget suficient și, acum, aproape fără doritori. Iar când nici miniștrii nu mai vor să fie miniștri, problema nu mai este persoana, ci sistemul care i-a transformat, pe rând, în figuri de uzură.

Iar acum, ca o ironie a sorții, ministrul interimar Ilie Bolojan discută bugetul Educației pe anul viitor cu premierul Ilie Bolojan.

Consilierul prezidențial Sorin Costreie a spus-o direct: „nu se înghesuie nimeni să fie ministrul Educației”, pentru că mandatul este dominat de tăieri și reduceri, iar spațiul pentru măsuri cu impact pozitiv pe termen lung este extrem de limitat. Altfel spus, oricine preia portofoliul moștenește nemulțumiri, proteste latente și un buget negociat în logica austerității.

Premierul Ilie Bolojan însuși a recunoscut implicit această dificultate când a spus că Guvernul merge „pe varianta ca până la sfârșitul acestei luni” să vină cu o propunere pentru un ministru. Declarația trădează nu siguranță, ci speranță – probabil că are pe cineva în minte, dar nu a avut argumente suficiente pentru a-l convinge. A făcut imediat o declarație în care a spus că „În domeniul Educației, acolo unde s-a făcut deja acest efort, nu se mai justifică să mai faci încă o reducere”.

În plus, Bolojan nu este un om al educației și nici nu a valorizat vreodată domeniul ca prioritate distinctă. Discursul său despre educație a fost constant în logica viziunii sale generale despre administrație: prea multă birocrație, cheltuieli prea mari, nevoia de reducere.

Profesorii sunt deja demotivați, iar sistemul funcționează la limită, nu are cum să facă portofoliul mai atractiv o logică de păstrare a actualelor măsuri și de înghețare a politicilor atât de contestate de practicieni, sau cum spunea fostul ministru: „în aceeași paradigmă”.

Nimeni nu vrea să fie ministru yesmen, numit doar să aplice și apoi să explice decizii pe care nu le-a negociat, care nu au o justificare educațională/științifică și să suporte costurile unor politici asupra cărora nu are control – cel puțin asta se vede în acest moment. Iar cine vine ca ministru, va vrea autonomie decizională, susținere politică și bani. Paradoxal, sistemul în care sunt vărsați de ani de zile bani fără nicio monitorizare, evaluare și e clar că fără impact pozitiv – are nevoie de o investiție pentru a identifica toate găurile negre, pentru a stopa scurgerile de bani către clientela politică sau securistică și apoi pentru a-l reforma din temelii, cu eliminarea celor care nu performează.

Premierul Bolojan este cel chemat să decidă dacă sistemul de învățământ pe care îl lasă viitorului este o casă în paragină – în care pompăm toți păgubos bani astupând an de an altă și altă gaură prin care plouă – sau este o instituție respectabilă, atât de bine reformată încât în ea se pot adăposti generațiile viitoare, în siguranță, în fața vitregiilor ideologice care ni se arată.