Tocmai am citit noul program de guvernare. L-am citit cu atenție, cu speranță, dar și cu teamă. Nu pentru că austeritatea mă sperie în sine – înțeleg urgența bugetară. Ci pentru că mă întreb serios ce se întâmplă cu cultura într-o reformă care începe cu tăieri, comasări și tăcere.
Cultura apare vag. E trecută la „și altele”. Nu are obiective clare, nici vreo proiecție bugetară. În schimb, sunt precizate cu rigurozitate:
– comasări,
– reducerea cheltuielilor cu 20%,
– auditul tuturor instituțiilor publice,
– „revizuirea misiunii” și „optimizări funcționale”.
Și nu pot să nu anticipez: restructurări grăbite, desființări de instituții „redundante”, presiune pe autofinanțare, redefinirea valorii prin rentabilitate.
Iar în acest peisaj, cultura riscă din nou să fie tratată ca o cheltuială decorativă.
Asta mă neliniștește cel mai mult.
La București, deja trăim efectele:
Toate cele 15 teatre ale orașului au manageri interimari.
Bugetul Capitalei e în pragul blocajului.
Se vorbește tot mai des de comasări.
Proiecte anulate. Programe înghețate.
Instituții alternative, comunitare, marginalizate, în pragul colapsului.
Dacă teatrul trebuie să se „justifice” doar prin câți bani aduce,
- dacă educația culturală nu e „profitabilă”,
- dacă spațiile publice de reflecție devin opționale,
- atunci e clar: nu vorbim despre reformă, ci despre un vid de viziune.
Cultura nu poate deveni linia de sacrificiu.
Nu în mijlocul unei crize sociale și de încredere generalizate.
Nu când avem nevoie, mai mult ca oricând, de comunitate, sens, solidaritate, apartenență.
Mă întreb, ca profesionist și ca cetățean:
Ce fel de cultură supraviețuiește unei reforme care o ignoră?
Cine decide ce merită păstrat și ce trebuie „optimizat”?
De ce nu e educația culturală la fel de esențială ca iluminatul public?
Ce se întâmplă cu memoria noastră colectivă dacă dispare infrastructura care o susține?
Și cum ne reconstruim dacă această „reformă” dezmembrează exact spațiile în care se exersează empatia, critica și gândirea liberă?
__________
Despre autor:
Catinca Drăgănescu este directoarea Teatrului „Masca” din București; regizoare de teatru, autoare de piese și cercetătoare din România, activă la nivel internațional. A urmat studii în publicitate și relații publice, precum și o licență și un masterat în regie de teatru (2012), iar în 2019 a obținut titlul de doctor în studii teatrale. Din 2020, lucrează ca cercetătoare la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde se concentrează pe design social, inovație pentru schimbare socială, degrowth și cercetare aplicată, potrivit descrierii de pe site-ul propriu.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.
Ariana Bucur
Mihai Peticilă și Raluca Pantazi
Ștefan Lefter
Raluca Pantazi
Redacția
Ioana Nicolescu
1 comment
Sunt perfect de acord cu dumneavoastră! Și eu mă tem de eficientizarea Bolojanului, se pare că a început reformele cu asistații social, persoanele cu handicap, școala, cultura, spitalele! Salariile celor numiți politic în regii și societăți de stat și a celor din consilii de administratie, de zeci de mii de euro, încă nu sunt luate în discuție! Câte persoane cu handicap își primesc indemnizația, din cei 12000 de euro, cat reprezintă salariul directorului STB? O persoană cu handicap grav nu încasează mai mult de o mie de lei, fara salariul asistentului. deci avem 5 persoane pe 1000 de euro? ! 5×12= 60. Desigur,nu toate persoanele cu handicap aduc venituri bugetului de stat, precum Directorul! Si atunci ce facem, ii suprimam pe toți cei care nu fac asta?