Cristina Lazurca, învățătoare: Ce-i lipsește învățământului, din punctul meu de vedere

Cea mai gravă problemă a învățământului, din punctul meu de vedere, nu este lipsa condițiilor bune de lucru sau lipsa materialelor, ci lipsa de motivație a profesorilor şi a elevilor, scrie într-o opinie trimisă redacției Cristina Lazurca, învățătoare din anul 2017 la Vinga, în județul Arad.

”Cred că profesorii sunt printre categoriile profesionale cele mai lipsite de motivaţie. Acest lucru se datorează condiţiilor de lucru şi felului în care este organizat sistemul. Şi bineînţeles şi faptului că creşterea gradului de motivare a personalului nu este un obiectiv care să se regăsească în lista vreunui curs pe care Ministerul Educaţiei sau inspectoratele să-l pună la dispoziţia profesorilor. Pe lângă aceasta aş mai aminti necunoaşterea valorilor şcolii unde lucrează şi lipsa scopurilor. (Mă refer aici la scopuri formulate clar, inteligibil, scopuri stabilite în mod realist pe o anumită perioadă de timp şi la care angajaţii să poată să adere. Acum îmi dau seama că pe lângă formulările absolut lemnoase şi neinteligibile – de fiecare dată trebuie să citesc un document de mai multe ori care să înţeleg ce comunică, scopurile cu care am observat eu că se lucrează în sistem sunt utopice, imposibil de atins şi nu sunt stabilite pentru o perioadă de timp limitată).

Aş îndrăzni să spun că majoritatea relelor din sistem derivă din lipsa motivaţiei şi a scopurilor bine stabilite. Astfel, lipsa de motivaţie a profesorilor îi molipseşte şi pe elevi şi este foarte dificil să obţii rezultate în orice domeniu în lipsa motivaţiei interioare (nu este ideea mea. Am preluat-o de la Solomon Marcus pe care l-am auzit afirmând acest lucru într-un interviu şi sunt total de acord).

Lipsa unui scop clar stabilit pentru o perioadă limitată este de asemenea nocivă.

Dacă sistemul nu comunică concret ceea ce doreşte pentru ca angajaţii să îşi canalizeze energia în acel scop, cum este posibil ca scopul să fie atins?

Îmi place să cred că nişte activităţi menite să motiveze profesorii, să îi facă să îşi reamintească ce meserie nobilă practică, care este scopul real al activităţii lor şi să îi facă să-şi dorească să se perfecţioneze în realitate şi nu doar în dosar, ajutându-i să îşi exerseze abilităţile de comunicare şi interacţionare, ar putea aduce o îmbunătăţire extraordinară învăţământului într-un timp relativ scurt. De asemenea, stabilirea unor scopuri precise ar fi folositoare pentru canalizarea energiei spre acele activităţi care servesc învăţării. În lipsa aderării la un asemenea scop activitatea unui profesor poate fi uşor deturnată către ocupaţii birocratice de exemplu sau către alte interese.

Ca să explic ce vreau să spun o să vă dau următorul exemplu. Suntem cu toţii de acord că situaţia din învăţământ este rea, rezultatele elevilor sunt slabe – şi nu mă refer doar la note şi examene, ci mă refer la statisticile care arată un procent mare al analfabetismului funcţional etc. Poate că după stabilirea unui scop precis, ceva de genul: „îmbunătăţirea gradului de înţelegere a unui text citit într-un procent de 30% în următorii trei ani”, măsurile care s-ar lua ar viza în primul rând conţinutul materiei şi îmbunătăţirea metodelor de predare, bazându-ne pe expertiza unor specialişti, dar şi pe feedback-ul real din partea celor care predau. Neexistând un scop clar formulat măsurile care se iau se referă (constat) mai ales la felul în care sunt evaluaţi elevii. Până şi la clasa a II-a, la testarea naţională, măsurile antifraudă sunt ridicol de stricte, iar testele conţin pagini întregi de activităţi. De asemenea, începând de la clasele primare elevii trebuie să primească foarte multe calificative.

Dacă ar fi să primească toate calificativele cerute de minister printr-o evaluare riguroasă, atunci activitatea din întreg anul anul şcolar ar trebui să se limiteze la unele materii doar la activităţi de evaluare, nemaifiind loc şi pentru învăţare şi fixarea cunoştinţelor (de activităţi care să crească gradul de motivare al elevilor nici nu mai vorbesc).

În afară de cele menţionate mai sus, adică în afară de scop şi motivaţie, mie mi-ar plăcea să avem parte şi de nişte manuale (auxiliare) bine făcute. În rest nu aş avea nevoie de nimic. Dacă există motivaţie, tot ce îţi trebuie la clasă este un caiet şi un instrument de scris. Un manual sau o culegere cu adevărat folositoare, ar fi ceva minunat!”

Cine este Cristina Lazurca

”Sunt trainer şi am absolvit un masterat de scriere dramatică. Am creat propriul concept de teambuilding intitulat Jurnalul inspirațional, bazat pe activităţi care se fac la cursurile de scriere creativă. Din septembrie 2017 sunt învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad.

Din punctul meu de vedere, creativitatea este o resursă foarte utilă în orice domeniu, chiar şi în cele care nu au legătură cu arta. E o resursă care ne ajută să facem faţă cu bine provocărilor din carieră şi din viaţa de zi cu zi. Cred că fiecare dintre noi deţinem un potenţial de creativitate nefolosit. Explorarea acestui potenţial de creativitate ne face să ne simţim mai încrezători în noi înşine, ne ajută să avem mai multă încredere în ceilalţi şi să comunicăm mai uşor şi mai firesc. Este un crez după care mă ghidez atât în activitatea de trainer, cât şi în cea de învăţătoare.”

Foto: Arhiva personală