Analiză semnată de Doru Căstăian, profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați:
Sunt departe de a fi vreun entuziast al şcolii online. Atunci când mi s-a cerut părerea, am încercat, ca în toate cele, să fiu echilibrat, să văd ce a adus bun această mutare a învăţării în digital, dar să arăt şi ce anume se pierde când ceva se câştigă. Nu am inventat noi roata, copiilor le e mai bine la şcoală. Cel puţin deocamdată. Nu cred că în lume există în acest moment cineva care să recomande, pe temeiuri pedagogice, mutarea exclusivă a şcolii în mediul online. De aceea, în principiu, aş putea susţine o formă hibridă începând din toamnă, cu o parte dintre elevi şi profesori interacţionând faţă în faţă şi cu alţii rămânând acasă.
Mărturisesc însă că aştept nu cu emoţie, nu cu îngrijorare, ci de-a dreptul cu frică începutul şcolii. Cred că sunt şanse mari ca şcolile să devină spaţii redutabile de propagare virală şi cred că există şanse de reînchidere rapidă dacă lucrurile vor continua în cheia lăutărească şi confuză de până acum. Încerc să redau pe scurt motivele pentru care sunt mai mult decât îngrijorat cu privire la începerea şcolii.
În primul rând, orice scenariu hibrid ar trebui să fie gândit plecând de la principii prudenţiale şi de la un crez de tip minimax: cel mai mare beneficiu în condiţiile unui risc minim. Asta nu se poate realiza decât schimbând actualul tipar de interacţiune. Se pot gândi evident variante mai bune decât simpla împărţire a elevilor în cei ce vin şi cei ce nu vin la şcoală. De exemplu, li se poate permite profesorilor şi elevilor din categoriile de risc să rămână acasă. Profesorii rămaşi acasă ar putea acoperi parte din activităţile online, dar ar putea ajuta şi la digitalizarea, stocarea, organizarea şi arhivarea lecţiilor şi activităţilor de învăţare. La nevoie, pot fi angajaţi profesori noi, care să ajute la sprijinirea acestei creşteri în complexitate şi diversificări a activităţii. Elevii nevoiţi să rămână acasă (aş lăsa strict la aprecierea părinţilor acest lucru, în funcţie de riscul asociat copilului însuşi şi/sau celor care interacţionează cu el) să aibă posibilitatea să susţină evaluări pentru promovarea anului şcolar. Cum avem o întreagă tradiţie a preferării soluţiei celei mai convenabile şi mai simple administrativ şi nu a celei mai profitabile şi sigure pentru oameni, n-am niciun motiv să stau liniştit. Probabil vor fi preferate variante otova, lipsite de nuanţe şi complicaţii practice şi legislative.
Apoi, orice scenariu hibrid presupune o capacitate reală de a identifica, urmări şi asimila informaţiile ştiinţifice relevante pe măsură ce apar şi de a schimba tiparele de acţiune în timp real. Stăm foarte prost la ambele capitole. Fie că deciziile vor fi luate la nivel de şcoală, fie că vor fi luate mai centralizat, e de aşteptat să găsim selectare proastă şi tardivă a informaţiei ştiinţifice dublată de paralizie decizională sau decizie iresponsabilă (luată la presiunea părinţilor mai vocali, a profesorilor mai vocali, conform intereselor politice etc). După decenii întregi de centralism şi de obedienţă pe linie ierarhică, după decenii întregi în care au fost promovaţi mai degrabă zbirii şi obedienţii mă întreb cum vom avea din toamnă mii de supercampioni ai deciziei autonome şi informate.
În al treilea rând, orice scenariu hibrid presupune înţelegerea corectă a pericolului şi colaborare între părţile implicate. La primul aspect stăm iarăşi foarte prost. Procentele celor care neagă existenţa virusului sau/şi a pericolului real este enorm în România *1. Cât despre cultura colaborării, ea este pur şi simplu inexistentă. Şcoala românească este mai degrabă o scoală a competiţiei decât a colaborării, fie că vorbim de copii, părinţi sau profesori.
Apoi, orice scenariu care presupune prezenţa elevilor la şcoală presupune responsabilitate. Responsabilitate în respectarea regulilor, responsabilitate în urmărirea respectării lor, disponibilitate de a nu ascunde informaţii relevante. Mă întreb câţi părinţi vor ascunde simptomele uşoare ale copiilor trimiţându-i totuşi în sălile de clasă atunci când ele vor apărea. Menţionez că informaţiile cu privire la cât de contagioşi sunt copiii sunt contradictorii, inclusiv în rândul celor foarte mici *2.
Nu trebuie lăsate deoparte nici dificultăţile de ordin practic: cum se va proceda când, inevitabil, vor apărea cazuri de infectări? Se va apela la anchete epidemiologice la nivel de şcoală, se va practica o formă de carantinare parţială în funcţie de expunere sau carantinarea totală? Cum se va proceda când inevitabil vor apărea elevi sau profesori cu simptome care ar putea proveni de la alte infecţii, dar care sunt comune cu infecţia cu SARS-CoV-2? Desigur, cel mai prudent ar fi ca aceşti elevi şi profesori să rămână acasă până la dispariţia simptomelor. Dar asta ar necesita din nou responsabilitate şi, desigur, existenţa unui sistem online prin care elevul să aibă acces la conţinuturile pe care le pierde nevenind la şcoală. Profesorul carantinat ar putea astfel rămâne util.
Recunosc: mi-e teamă de alianţa sinistră, distopică dintre slăbiciunea şi oportunismul politicienilor români şi slaba informare şi lipsa de responsabilitate a celorlalţi oameni implicaţi. Când politicieni care au interesul să prefere variantele cele mai simple (şi mai periculoase) vor întâlni oameni superstiţioşi, slab informaţi, obedienţi şi iresponsabili (şi nu e nevoie să fim toţi aşa, e suficient ca asta să fie majoritatea care decide sau pune presiune pe decizia oficială) nimic bun nu se poate întâmpla.
Mi-e teamă de decizii inconsistente şi nefundamentate. Astfel, Institutul Naţional de Sănătate Publică face recomandări care sunt greu de înţeles doar în baza logicii, de exemplu recomandările cu privire la măşti*3 sau privind prezenţa la şcoală*4 (chemăm integral copiii din primar mizând pe măsuri evident inaplicabile de distanţare, în vreme ce universităţile, care lucrează cu adulţi, în principiu responsabili, lucrează aproape exclusiv online).
Cred că, pe 2 august, data la care scriu acest articol, este deja foarte târziu să nu avem niciun plan. Cred că trebuie să gândim variante suple, care să nu permită niciun risc care poate fi evitat. Cred că trebuie stabilite principii raţionale şi susţinute ştiinţific pe baza cărora să se ia deciziile la nivelul şcolilor. Altminteri, există mari şanse ca ele să fie luate de oameni care minimizează riscul la presiunea altor oameni care-l minimizează (iar asta va fi calea sigură spre catastrofă). Cred că guvernul trebuie să vină cu limite clare ale deciziilor la nivel de şcoală (de exemplu, opţiunea pentru rămânerea acasă acolo unde se poate, să nu depindă de şcoli; de asemenea, cred că toate întâlnirile administrative, deloc puţine, consilii profesorale, CA-uri, ar trebui să se desfaşoare online etc).
Cred că Guvernul ar trebui să asigure deja surse de finanţare în regim de urgenţă, nu doar pentru tablete şi device-uri digitale, ci şi pentru personal didactic suplimentar, amenajare de spaţii suplimentare, părinţi siliţi să rămână acasă cu elevi din categorii de risc etc.
Teoretic este posibilă o redeschidere a şcolilor pe baza unor planuri flexibile şi care să fie adaptate permanent în baza unor raţionamente bayesiene pe măsură ce vom şti tot mai multe. Este şi ceea ce recomandă experţii*5. Mi-e frică însă că aproape nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Mi-e frică de faptul că va prevala iaraşi cultura lui „las` că merge şi aşa” şi „cum o vrea Dumnezeu”. Mi-e frică de inconsistenţa românească. Mi-e frică de slugărnicie, analfabetism ştiinţific, lipsa de solidaritate şi de responsabilitate. Nu sunt neaparat un fricos, dar, pentru prima dată, atât pentru mine şi pentru ai mei (categorie îmi care îmi includ elevii şi colegii) mi-e frică.
_________________________________________________________________________________________________
Note:
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara). Este profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați.
Redacția
Ștefan Lefter
Costin Ionescu
Iulian Cristache
4 comments
Corecta ideea ca cei din grupele de risc sa ramana acasa, profesori sau elevi.
Gresita ideea referitoare la numarul celor care „nu cred in Covid”, cel putin din trei motive:
– se bazeaza pe un sondaj de opinie vechi
– se bazeaza pe un sondaj de opinie facut de o firma de care n-a auzit nimeni
– pierde din vedere faptul ca scoala este o institutie care educa elevii, chiar si pe cei care vin cu idei gresite de acasa
Cred ca scoala trebuie facuta „fata in fata”, ca trebuie sa-i protejam pe cei care ar putea muri si ca trebuie sa ne obisnuim sa traim cu un risc mai mare.
In final as vrea sa subliniez ca, desi profesorii si elevii sunt in discutie, cele doua categorii nu pierd la fel de mult. Pentru un educator/invatator/profesor de 40-50 de ani e irelevant sau mai putin important daca sta acasa/profeseaza de acasa inca 12 luni. Pentru un elev e o pierdere mult mai mare si la fel si pentru societatea in care elevul se va dezvolta si va activa.
Orice abordare care nu are in vedere faptul ca interesul elevilor primeaza este o prostie. Daca scoala nu are in vedere in primul rand interesul elevilor, atunci nu-si merita numele. Putem s-o botezam „clubul profesorilor”, dar nu scoala.
Apreciez comentariul dumneavoastra, stimate domnule profesor. Sunt cadru didactic la primar si l- am trimis si colegilor mei. Sunteti primul care prezentati o gandire rationala si corecta.
La noi nu se gandeste nimeni in luarea deciziilor. Si- a pus cineva problema ca atunci cand invatatoarea va trebui sa puna mana pe mana copilului pentru a- l ajuta sa scrie o litera va fi ingrozita la gandul ca poate a luat contact cu moartea? Sau ca frica o va determina sa fie total ineficienta didactic, pentru ca se va preocupa doar de a tine copiii la distanta pentru a nu- si pierde viata. Eu cred ca intreaga omenire are ceva de pierdut de pe urma pandemiei si ca oricat ne- am stradui , nu putem feri total copiii de aceste efecte. Numai eforturile conjugate ale tuturor, in care includem si parintii si copiii pot salva vieti. In loc sa ajungem pe patul de spital sau pe lumea cealalta, mai bine prevenim si toti avem de castigat.
Cred ca se va trece prin aceeasi nevroza prin care au trecut si cadrele medicale. Sa nu uitam acele expresii nebunesti de genul,,linia intai,,,juramantul lui Hipocrat,,,chiar cu pretul vietii,,.Sa nu mai vorbim despre atacurile jurnalistilor la adresa cadrelor medicale.Aceste atacuri le-as descrie ca fiind instigare la genocid.Amenintari ale managerilor,lipsa echipamentelor,au trimis destule cadre medicale in sfera bolilor psihice.Cunosc personal astfel de cazuri.Am impresia ca aceeasi turbare colectiva se indreapta si spre scoli.Am avut pe cineva din familie care a lucrat pe sectie Covid,in aprilie,si am slabit sase kilograme de nervi si neputinta.Pe acea sectie plangeau asistentele in hohote,unele dintre ele ramanand cu sechele psihice.Linia-ntai,linia-ntai!Demential!
Pentru majoritatea oamenilor e prima data cand sunt/ se simt aproape de pericol si fiecare reactioneaza cum poate si cat poate.
Trecerea de la o viata lipsita de riscuri la o viata cu un risc mai mare si continuu ii destabilizeaza pe multi. N-as da vina doar pe mediu, media si „turbarea colectiva”, desi au rolul si locul lor. Modelul nostru cultural este de evitare a nesigurantei, asa ca cei mai multi indivizi nu sunt pregatiti pentru asumarea de riscuri.
Evident ca ne aparam neputinta si inadecvarea prin plasarea vinovatiei la ceilalti, dar e bine sa ne uitam si inauntru, poate ca si acolo e ceva de facut.