Mircea Bertea: Educația la psiholog

Dacă veți căuta în colecția Edupedu, după părerea majorității cadrelor didactice, singura platformă online independentă implicată serios și dedicată (cu vocație pedagogică, aș adăuga eu) învățământului românesc și problemelor sale, veți putea observa că am mai folosit sintagma Ministerul fără suflet ca titlu al unui articol din 2020, articol scris atunci din solidaritate cu cei peste 30.000 de candidați înscriși în vara acelui an greu de început de postpandemie la concursul pentru ocuparea a mai puțin de 4.000 de posturi titularizabile la nivel de țară. L-am scris acel articol ca gest colegial, de solidaritate necesară, chiar dacă gestul venea din partea unui membru în comisia de organizare a concursului desfășurat la colegiul național la care eram atunci director. Scopul articolului era de a-i încuraja pe candidați, cu deosebire pe cei din județele în care concurența era exagerat de mare, o concurență apoape suspectă având în vedere scăderea evidentă a atractivității și a respectului pentru profesia de cadru didactic în țara noastră. Pentru exemplificarea celor afirmate, reamintesc câteva cifre elocvente: 54 candidați pe un post în județul Cluj, 45 candidați pe un post în județul Gorj, 38 de candidați pe un post în județul în Bihor, 27 în Argeș etc. 

Am scris articolul și pentru a afirma fără nicio reținere că așa-zisul concurs național cu evaluare locală pe vremea aceea era nereprezentativ pentru selecția valorică a celor care doreau să se titularizeze în învățământul nostru, cu referire directă la acele momente și aberații din procedurile de examen care, fără nicio legătură cu pandemia, făceau dovada excesului de zel organizatoric, de forțare a limitelor și de umilire a candidaților din partea unui minister intitulat al educației, în realitate un minister fără suflet.

Dacă reamintesc și faptul că acel concurs de titularizate a fost anunțat și pregătit într-o atmosferă de nesiguranță și de amânare repetată a acestuia aproape suspectă, poate veți înțelege și motivele reluării în acest articol a sintagmei ministerului fără suflet. 

De ce minister (al Educației, se subînțelege) fără suflet și nu guvern, partide, parlament, sau coaliții fără suflet vă veți întreba. Sau, de ce nu, un întreg sistem fără suflet?!  Și, pe bună dreptate, toate aceste posibile întrebări și nedumeriri sunt legitime și actuale. Numai că intenția mea nu este să discutăm acum și aici nici despre politică, nici despre partide, coaliții, guvern sau candidați la președinție cu sau fără suflet, nici măcar despre platformele și programele online sau despre AI și despre ce au făcut și ce pot face acestea, ultimele chiar lipsite la propriu de suflet. Rămânând fidel domeniului în care activez, mă voi referi doar la Ministerul Educației, minister care se numește acum Ministerul Educației și Cercetării și care are un nou ministru. Un ministru care prin profesia sa se pricepe la suflet, este un bun cunoscător al psihologiei noastre ca popor și căruia, lucru extrem de important dacă luăm în considerare momentele dificile și riscante în care a acceptat să preia conducerea Ministerului, avem argumente să credem că îi pasă. Îi pasă de Educație (cu majuscule) și, se subînțelege, educație în sensul larg al termenului, incluzând și învățământul, știind și având argumente că, dacă educație nu e, nimic nu e. O educație bazată pe cunoaștere autentică, adică pe știință, cercetare și dovezi, și, deopotrivă, pe profesori care inspiră. Un profesor universitar și un cercetător care, într-o perioadă în care pedagogii și ideologii noii societăți ai celei de-a 5-a revoluții industriale așază copilul de vârstă  școlară într-o icoană la închinat, după modelul sloganului comercial „Clientul nostru, stăpânul nostru”, nu se sfiește să susțină (cu argumente) că  școala nu a fost creată pentru a-i face pe copii fericiți, ci pentru a transfera competențe în domeniul educational: „Copilul trebuie să vină la școală ca să fie fericit, spun unii bazat pe ideologie. Școala nu a fost creată însă pentru a-i face pe copii fericiți, ci pentru a transfera competențe în domeniul educațional. Nu este rolul școlii ca misiune principală să îi facă fericiți. Dacă în educație copilul este și fericit, atunci e foarte bine. Ce transferăm în acest proces de educație? Competențele au o componentă care se referă la cunoștințele declarative – ce știi să spui -, care îți dau o înțelegere culturală a lumii. Avem apoi cunoștințe procedurale  – ce știi să faci -, unele sunt mai abstracte, altele sunt foarte practice. Și a treia componentă se referă la valori. Ai mereu aceste trei componente. O școală bună e aceea care reușește să țină echilibrul adecvat între cele trei componente, în funcție de disciplină. Dar lucrurile acestea s-au ideologizat. Înainte de a intra în UE, învățământul a fost centrat pe profesor. Am intrat în UE și au început alte orientări. Îl centrăm pe elev, aducem și părinții în discuție, și autoritățile. Dar nu am reușit să găsim echilibrul. Dacă profesorul nu mai este în centru, nu înseamnă că profesorul nu mai contează. Am trecut de la extrema în care profesorul era Dumnezeu, ca să spunem așa, la extrema în care profesorul nu mai contează, pentru că a venit această ideologie care ne spune că ce trebuie să învățăm sunt cunoștințele procedurale. Dar de unde a apărut? De la exagerarea anterioară. Cunoștințele declarative efectiv ne dezvoltă creierul. Cunoștințele declarative în zona de competență ne țin creierul în priză. În psihologie am văzut o creștere în nivelul de IQ cu fiecare generație, așa-numitul efect Flynn. Educația a avut un rol fundamental, mai ales focalizarea pe componente abstracte, în rezolvarea de probleme de logică. Elementele de gândire abstractă au contat foarte mult în creșterea de IQ. În ultimii ani vedem însă un fenomen de blocare a efectului Flynn și ne gândim că se leagă de împingerea în față a ideologiei care spune că trebuie să mergem mai ușor cu cunoștințele declarative și să mergem mai departe cu skills, adică cu abilitățile. Să nu facem însă copiii nici prea nefericiți la școală cu lucruri prea abstracte, care nu le folosesc în viață!”.

Acestea au fost cuvintele rectorului Daniel David în martie 2024. Din declarațiile făcute în presă în intervalul foarte scurt de la preluarea mandatului de ministru al educației și cercetării constatăm cu satisfacție că noul ministru al educației și cercetării l-a luat cu el la Minister și pe rectorul și psihologul cunoscut și recunoscut Daniel David, așezându-l alături în fotoliul de ministru. Un fotoliu, o poziție și o responsabilitate care parcă rescriu într-un scenariu adaptat rolul său la Ministerul Educației și Cercetării ca pe un rol al copilului la școală despre care vorbea rectorul UBB în textul de mai sus, un post asumat, iată, nu pentru ca profesorul și psihologul Daniel David să se simtă bine sau să i se facă o favoare, ci ca apreciatul profesor și psiholog să performeze. Altfel spus, Educația atât de hărțuită și de umilită de miniștri și de politicieni nepricepuți sau nepăsători, bolnavă de atâtea ”reforme”, a ajuns, în sfârșit, aproape epuizată la psiholog. Cu speranța că un psiholog cu experiență clinică poate revigora sufletul acestui minister vlăguit de rutina nepăsării și ineficienței. Aceasta poate fi, deopotrivă, șansa și/sau dezamăgirea învestirii. Pentru că, în caz contrar, un psiholog și nu un Ministru autentic la Educație ar însemna doar o nouă dezamăgire din lungul șir de dezamăgiri și iluzii ale societății românești în epoca anterioară și în cea recurentă ”României educate”.

Sunt însă convins că sunteți de acord cu mine și că subscrieți la ideea că la vremuri excepționale este nevoie de oameni excepționali și de măsuri excepționale. Și, uneori, chiar de sacrificiu! Începând cu ministerul și cu miniștrii, desigur. 

Despre autor:

Prof. dr. Mircea Bertea este expert in educație, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, președinte al Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice dn România.