Temele pentru acasă cunosc două mari extreme: fie sunt atât de multe, încât copilului nu-i mai rămâne nimic să facă neprogramat, după școală, after, scris și activități, fie sunt ignorate total în “familiile răzvrătite” sau cu copii abandonați în responsabilitatea after school-ului. “Încearcă cineva, părinte, profesor sau coleg, să îi integreze cât de cât, să înțeleagă dacă acești copii pricep ceva la clasă?”, spune într-o nouă scrisoare trimisă Edupedu.ro părintele îngrijorat de școala care îi va primi în curând copiii.
“Există vreo măsură prin care să evalueze cineva cât de responsabili devin elevii? Sau cât de mult fac față anxietăților? Cum se măsoară alfabetizarea funcțională a acestor copii?”, scrie părintele, care a vrut să rămână în anonimat.
„Vă prezint întrebările pe care mi le pun eu pe această temă. Poate ajută pe cineva, poate cineva va oferi, la comentarii, răspunsuri”:
Scrisoarea integrală trimisă Edupedu.ro de către părintele care vrea să rămână în anonimat:
„Salut,
Eu sunt părintele care a scris recent această scrisoare. După cum spuneam atunci, nu înțeleg mare lucru din ce se întâmplă acum în educație și de aceea mă adresez din nou altor părinți, poate înțelegem ceva împreună. De data aceasta, scriu despre teme pentru acasă.
Am citit recent o știre cum că ministrul italian al Educației vrea să le ceară profesorilor sa nu le dea copiilor teme în vacanța de Crăciun. Spune că e vremea de sărbătoare, copiii să petreacă timp în familie, nu făcând teme. Acum, ministrul italian face parte dintr-un guvern populist, puternic de dreapta. Pentru popor lucrurile astea sună bine. Dar sunt bune? Alți foști guvernanți i-au sărit în cap oficialului, spunându-i că temele sunt bune, că îl ajută pe copil etc.
Citesc știri că în multe părți sunt școli care renunță complet la teme: în unele părți din SUA, în Bahrain. Că alții, tot de acolo, spun că nu e bine, că ar trebui reduse, dar nu abandonate, că ar trebui înlocuite cu alte tipuri de învățare, în continuarea învățării la clasă.
Acum, într-o anumită măsură, eu vorbesc în necunoștință de cauză. Am copii aflați abia la începutul circuitului școlar și vorbesc doar din auzite, de la prieteni care au copii la sfârșit de primară, în gimnaziu și câțiva în liceu. Problema e că ceea ce aud mă îngrozește.
Nu mi-aș permite, anonim, să vă îndemn să vă gândiți la răspunsuri, dar vă prezint întrebările pe care mi le pun eu pe această temă. Poate ajută pe cineva, poate cineva va oferi, la comentarii, răspunsuri.
Două extreme care, din relatările ce ajung la mine, nu sunt chiar extreme și sunt des întâlnite în școala românească:
1. Sunt părinți care își lasă copiii îngropați în teme, fără să facă nimic. Aud povești despre copii care primesc teme de 1-2 ore fiecare nu doar la așa-numitele materii principale, ci la toate materiile. Și, încă de la începutul gimnaziului, își petrec mai toată după-amiaza în teme la română, la mate, istorie, geografie, științele naturii, la desen, la tot. „Așa fac toți, deci așa se face, deci așa trebuie să fac și eu”. Dar oare așa fac toți? Până la urmă, cum e mai bine pentru copil, să facă școală exclusiv, 12+ani din viață?
Am întrebat, cunoștințele mele mi-au confirmat: acest subiect nu există în discuțiile pe grupul de Whatsapp al părinților. Dar poate grupul acela e bun și pentru altceva decât de discutat cadoul de Crăciun pentru educatoare sau diriginte. La grădiniță, părinții vorbesc toate prostiile acolo. De ce nu fac la fel, dar cu folos, și în timpul școlii? De ce nu ridică problema în comun, între ei și cu profesorii? Nimănui nu convine situația, cu excepția profesorilor care scapă de o parte din sarcinile lor punându-le pe seama copiilor și părinților.
Nici nu intru în problematica after school.
Plus, când își dorește și copilul să facă alte cele, tot la teme ajunge: teme din jocurile lor de pe telefon, unde se numesc „task-uri” sau „daily missions”; teme de la prieteni, care au nevoie de ajutor, de rezolvat probleme, de găsit echipă pentru cine știe ce joc, real sau digital. Și mai sunt și temele de la părinți: eu nu-mi pun copiii să facă treabă în casă ca să îi exploatez, dar îi pun să facă una-alta ca să învețe și să nu lenevească, de exemplu. Și la toate se adaugă activitățile și extracurricularele: unii cu pianul, alții cu dansul, alții cu desenul, alții cu fotbalul sau cu toate la un loc.
Și așa, copilul îngropat de teme pentru acasă rămâne cu ele și când scapă de cele de la școală. Nu-i mai rămâne nimic să facă neprogramat, de capul lui. Și așa, ne întrebăm cum ajung să fie analfabeți funcțional.
2. Sunt familii care își lasă copiii de capul lor, să facă ce vor cu temele. Pot să nu le facă deloc. Aud povești despre copii străluciți care iau numai note mici la școală, nu pentru că nu ar cunoaște ceva ce li se cere, ci pentru că nu fac acel ceva. În unele școli, nu-l fac pentru că nici nu li se cere. În altele, nu-l fac din diverse motive.
Aud despre copii pe care nu-i stăpânește nimeni, stând cu bunicii sau cu unul dintre părinți, celălalt sau ambii fiind plecați afară.
Aud despre copii din familii răzvrătite, săturate de mersul lucrurilor, copii învățați să ceară ce li se cuvine, dar care nu învață – sau uită repede – să ofere și să facă ceea ce se cuvine.
Copii lăsați la after school nu pentru că cere imperativ profesorul cutare sau pentru că poate mai învață și el ceva, ci pentru că e mai bine acolo decât singur acasă sau pe maidane.
Despre ei se vorbește pe grupurile de Whatsapp? Încearcă cineva, părinte, profesor sau coleg, să îi integreze cât de cât, să înțeleagă dacă acești copii pricep ceva la clasă? Există vreo măsură prin care să evalueze cineva cât de responsabili devin elevii? Sau cât de mult fac față anxietăților? Cum se măsoară alfabetizarea funcțională a acestor copii? Fiecare după capul lui, în familie, acolo unde există o familie? Dacă învață „să se descurce”, cine verifică dacă se descurcă sau nu?
În afara unor discuții prin presă, cu exemple de afară, nu știu să existe discuții despre aceste probleme în România. Nu știu despre studii sau analize pertinente pe subiect. Mi-ar plăcea să cred că există o cale de mijloc pentru toate cazurile extreme, dar des întâlnite menționate mai sus. Să existe politici prin care temele să fie păstrate, dar limitate considerabil la nivel de școală, de exemplu, sau politici de înlocuire a temelor pentru acasă cu alte sarcini de învățare, adaptate momentului. Dar nu știu nici dacă ar fi bune, pentru că nu știu să existe „caiet de sarcini” sau „studiu de fezabilitate” pentru așa ceva.
Măcar să discutăm despre asta.”
Citește și:
Redacția
Diana Ghimiși
Ștefan Lefter
I.N.
3 comments
deci, care sunt intrebarile?