„Problema cea mai mare la momentul actual este diluarea fondurilor de cercetare, așa puține cum sunt ele”, avertizează cercetătorul Mircea Ivan, profesor la Indiana University School of Medicine, SUA, și prim-autor al articolului din Science care a stat la baza acordării Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2019. Într-un interviu acordat cercetătorilor Octavian Micu, Mihai Miclăuș și Lucian Ancu, pe blogul lor Doi Mici și un Anc, Mircea Ivan a vorbit despre descoperirea care l-a „apropiat cel mai mult de Nobel, după George E. Palade, laureat în 1974”, dar și despre situația cercetării în România.
„Sunt mult prea multe institute și grupuri care nu produc mai nimic, dar absorb fonduri și compromit șansele de dezvoltare ale minorității cu potențial real”, a avertizat cercetătorul.
Acesta a afirmat că „trebuie constituit un organism independent de evaluare„.
„Mă refer la independent de partidele politice, de Academia Română, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCD-uri”, a precizat Ivan, adăugând că organismul de evaluare a cercetării trebuie să includă membri ai diasporei (1/3) și cercetători din România (2/3).
„Pe de altă parte, dacă evaluările acestui ‘NSF’ rămân doar pe hârtie și nu sunt urmate de restructurarea corespunzătoare, nu am făcut nimic”, a avertizat cercetătorul.
Cercetătorul Mircea Ivan, în interviul acordat cercetătorilor Octavian Micu, Mihai Miclăuș și Lucian Ancu:
Mircea Ivan: „Sunt născut în Bașov, am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București în 1993, urmată de PhD pe oncologie moleculară în Marea Britanie la University of Wales College of Medicine (actualmente parte din Cardiff University). În 1998 am început să lucrez ca postdoctoral fellow la Dana – Farber Cancer Institute (institutul de cancer al Harvard Medical School, Boston) în grupul lui Bill Kaelin, încercând să descifrez mecanismele moleculare ale cancerului renal. Proiectul meu a avansat într-o direcție neașteptată, ducând la descoperirea senzorilor celulari de oxigen. Articolul publicat în revista Science în 2001, al cărui prim autor am fost, a fost recunoscut de comitetul Nobel ca esențial pentru premiile din 2019.
La sfârșitul anului 2003 am devenit la rândul meu investigator principal la Tufts University School of Medicine tot în Boston, studiind noi mecanisme de adaptare celulară la variațiile concentrației de oxigen. În 2008, m-am mutat la Indiana University School of Medicine, inițial ca tenure-track assistant professor, iar din 2015 ocup poziția de tenured associate professor.
MMA: Referitor la articolul din Science, explică-ne, te rugăm, despre ce este vorba.
MI: Pe scurt, cercetările mele în laboratorul lui Bill Kaelin au dus la identificarea unor enzime din familia prolil hidroxilazelor care funcționează în toate celulele metazoare, și sunt esențiale pentru adaptarea acestora la variațiile concentrației de oxigen din mediul ambiant.
MMA: Care e diferența dintre cercetare de Nobel și cercetare în general? Poate cineva identifica și investi în cercetare de “Nobel”?
MI: Să faci cercetare de Nobel nu poate să fie un scop în sine. Pe de altă parte, este esențial după părerea mea să faci cercetare care să îndeplinească următoarele condiții:
- 1) să încerce să răspundă la întrebări importante,
- 2) să fie reproductibilă,
- 3) să abordezi problema din cât mai multe unghiuri.
Natura are toate răspunsurile dacă știi cum să întrebi și să îi asculți răspunsurile. În circumstanțe rarisime se poate întâmpla să fii prins în acel “perfect storm” din care iese o descoperire care peste decenii conduce la premiul Nobel, dar pentru asta trebuie să fii în locul potrivit și la momentul potrivit. Pentru a realiza cât de rar se pot întruni astfel de condiții, uitați-vă la câte Nobeluri a recoltat acest colos academic numit Harvard în ultimele decenii. Veți fi surprinși…
MMA: Ce măsuri ar trebui luate ca Mircea Ivan să se mute în România?
MI: Din păcate, o mutare permanentă în cazul meu nu ar fi posibilă din considerente ușor de înțeles. După 25 de ani, am prins rădăcini prea adânci aici. Pe de altă parte, nu trebuie să fiu fizic în România 100%. În zilele noastre colaboratorii pot fi în contact în timp real din orice colț al lumii. Ceea ce aș dori să văd sunt măsuri prin care să fie stimulate aceste colaborări fără frontiere geografice. Desigur, o atmosferă propice ar facilita și reîntoarceri de succes din rândul celor mai tineri. Deci revenim până la urmă la întrebarea precedentă.
MMA: Cum vezi implementate aceste colaborări fără frontiere geografice? Crezi că sistemul tenure-track american ar fi implementabil în România pentru atragerea de resursă umană înalt calificată? Vezi propunerile Ad Astra pentru Tenure-Track Romania de aici.
MI: Da, cred că în România ar trebui să se introducă tenure-track, dar va trebui arbitrat cât mai imparțial. Aici este sistemul „arm-length” când e vorba de scrisorile de recomandare. Dacă x-ulescu aplică pentru poziție tenure-track, va trebui să obțină scrisori de recomandare de la indivizi cu care nu a colaborat. De exemplu, eu nu am putut să folosesc vreo recomandare de la Kaelin. Dar orice sistem poate fi pervertit, din păcate – scrisori de recomandare de la cumetri și amici, ne facem noi reviste ISI dacă nu putem ajunge la ele etc. În cele din urmă, tot ajungem la cine-l controlează pe controlor. Dacă se face un sistem de tenure-track la discreția completă a senatului unei universități e inutil.
MMA: Bugetul alocat cercetării este la minim istoric. Cine este de vina? Doar politicienii? Sau și comunitatea științifică din țară?
MI: Legat de buget (si aici nu e numai o problemă a României) în anii care urmează mi-e teama că acesta va fi sub presiune tot mai mare să susțină pensiile. Fără îndoială că trebuie cerută o creștere semnificativă, dar nu cred că este realist să sperăm la ceva spectaculos. Problema cea mai mare la momentul actual este diluarea fondurilor de cercetare, așa puține cum sunt ele. Sunt mult prea multe institute și grupuri care nu produc mai nimic, dar absorb fonduri și compromit șansele de dezvoltare ale minorității cu potențial real.
MMA: Cât de mult ar trebui să îi fie factorului politic să interfereze cu modul în care sunt gestionați banii alocați cercetării? Crezi că o structura de tip NSF cu al său National Science Board din SUA (detalii aici) s-ar preta în locul puzderiei de consilii consultative din subordinea MEC?
MI: Trebuie constituit un organism independent de evaluare, așa cum sugerați și voi, un fel de NSF romanesc (RSF?). Când zic independent, mă refer la independent de partidele politice, de Academia Română, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCD-uri etc. Desigur, membri individuali pot fi afiliați politic, sau membri ai Academiei, dar organizația per se să fie independentă prin statut. Trebuie să rămână proaspătă, membrii să nu fie pe viață, ci cu mandat limitat de 4-5 ani. Ideal ar fi să includă și membri ai diasporei (1/3) și cercetători din Romania (2/3), aleși pe bază de merit științific, experiență ca evaluatori etc. Pe de altă parte, dacă evaluările acestui „NSF” rămân doar pe hârtie și nu sunt urmate de restructurarea corespunzătoare, nu am făcut nimic.”
Laura Cononenco
G4Media.ro
C.I.